Privesc oraşul furnicar - de Mihai Eminescu

Privesc oraşul furnicar –
Cu oameni mulţi şi muri bizari,
Pe străzi largi cu multe bolţi,
Cu câte-un chip l-a străzii colţ.

Şi trec foind, râzând, vorbind,
Mulţime de-oameni paşi grăbind
Dar numai p-ici şi pe colea
Merge unul de-a-nletelea,

Cu ochii-n cer, pe şuierate,
Ţiindu-şi mâinile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoane, viind,

Preoţii lin şi în veştminte
Cântând a cărţilor cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;

Dar nu-i prohod – sfinţire de-apă,
Pe uliţe lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet – tarra bumbum –
Ostaşii vin în marş acum,

Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Şi tobe tare-n tact ei bat
Şi paşii sună apăsat;

Lucesc şi armele în şir,
Frumos stindarde se deşir;
Ei trec mereu – tarra bumbum –
Şi dup-un colţ dispar acum…

O fată trece c-un profil
Rotund şi dulce de copil,
Un câne fuge speriat,
Şuier-un lotru de băiet,

Într-o răspântie uzată
Şi-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat –

Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.