Renunţare - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 124 de voturi
Renunţare

Aş vrea să am pământul şi marea-n jumătate,

De mine să asculte corăbii şi armate,

De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face,

Să-şi mişte răsăritul popoarele încoace;

Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri,

Din codri răscolite, stârnite din pustiuri;

Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,

Întunece-se în zare pierdutele-nceputuri,

Un râu de scânteiere lucească lănci şi săbii,

Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.

Astfel război porni-voi. Voi arunca încaltea

O jumătate-a lumii asupra celeilalte.

Privească-mă atunci preoţi: un monstru ce se-nchină,

Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină.

Ruga-mă-voi cu mâna uscată ţinând strana,

Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;

Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul,

Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,

Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte

Cetăţile în flăcări şi ţările deşerte…

Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume,

Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.

Şi tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseţi,

Tot ce pământul are şi marea mai de preţ,

Grămezi să stea toate la mine în comori.

Alăturea cu ele să trec nepăsători,

Simţindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi,

Un zeu în omenire, un soare între regi

Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană…

Să-ngenunchez înainte-ţi aşa ca la icoană

Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă

Să-ţi zic: Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!

Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,

De-i trece, în jos pleca-voi a ochilor lumini,

Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicând,

Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând:

C-am apucat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,

Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă,

Înamoraţi de tine, rămână ochii-mi trişti

Şi vecinic urmărească cum, marmură, te mişti.

În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,

De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,

Să-mi reazim a mea frunte de zidurile goale,

Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale.