Resignaţiune - de Mihai Eminescu

Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi dea bucurie;
Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie

O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieţii înfloreşte –
La mine-a desflorit;
Şi zeul lin al păcei – o, lume, mă jeleşte! –

Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte
Şi iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată –
Pe podul tău pustiu:

Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată –
De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.
Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,

O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,
De secole întronat.

Aci – se zice – aşteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiţi.
A inimii adâncuri vei da la-nfăţişare,
Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,

Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.
Aci expatriatul o patrie găseşte,
A suferinţei cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,

Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,
A vieţii mele repezi frâu iute a oprit.
– îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare
O, dă-mi juneţea ta!

Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare
Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.
– Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimii tale –

Dă-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare,
Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
Plângeam în hohot, însă am dat-o şi pe ea.

– Această-obligaţiune la morţi e îndreptată
– Râzând lumea zicea –
Căci, nu vezi, mincinoasa de terani cumpărată
Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,

La terminu-ăstui cambiu tu n-ai mai exista.
Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:
– Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?

Slabului plan al lumii scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?

Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită,
Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.
Icoană mincinoasă de fiinţe vieţuitoare

– Mumia timpului –
De balsamul speranţei ţinute în răcoarea
A gropii locuinţă; nu acesteia oare
Îi zici tu nemurire-n febra delirului?

Şi pe speranţe, pe care le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea

Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;
Natura înflorind.
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,

Că nici un mort nu iese din umbra gropii sale
Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie –
Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,

Căci surd despreţuit-am a lumii flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
– Eu îmi iubesc copiii cu gală iubire!

Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori – el zise – ascultă, Omenire,
Sunt două flori expuse l-a omului găsire:
Speranţa-i una, pe alta Plăcerea o numim.

Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveţi.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.

A lumii istorie a lumii e judeţ.
Tu ai sperat – răsplata ţi-a fost dar acordată –
Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.
Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filozofi vreodată:

Ce se refuză unei minte-ntraripată
Nici însuşi vecinicia nu mai poate reda.