Resignaţiune - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 181 de voturi
Resignaţiune

Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie

Natura mi-a jurat

La leagănu-mi de aur să-mi dea bucurie;

Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie

O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

O dată numai Maiul vieţii înfloreşte –

La mine-a desflorit;

Şi zeul lin al păcei – o, lume, mă jeleşte! –

Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte

Şi iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată –

Pe podul tău pustiu:

Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,

Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată –

De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.

Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,

O, jude voalat!

Pe steaua-aceea merse senina zicătoare

Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,

De secole întronat.

Aci – se zice – aşteaptă pe cei răi spăimântare,

Cei buni sunt fericiţi.

A inimii adâncuri vei da la-nfăţişare,

Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,

Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.

Aci expatriatul o patrie găseşte,

A suferinţei cale spinoasă s-a finit.

Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,

Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,

A vieţii mele repezi frâu iute a oprit.

– îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare

O, dă-mi juneţea ta!

Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.

Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare

Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.

– Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimii tale –

Dă-mi mie Laura ta!

De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare,

Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,

Plângeam în hohot, însă am dat-o şi pe ea.

– Această-obligaţiune la morţi e îndreptată

– Râzând lumea zicea –

Căci, nu vezi, mincinoasa de terani cumpărată

Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,

La terminu-ăstui cambiu tu n-ai mai exista.

Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:

– Naintea unui caos de ani zeificat

Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?

Slabului plan al lumii scorniri mântuitoare

Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi învăluită?

Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?

Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,

A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită,

Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.

Icoană mincinoasă de fiinţe vieţuitoare

– Mumia timpului –

De balsamul speranţei ţinute în răcoarea

A gropii locuinţă; nu acesteia oare

Îi zici tu nemurire-n febra delirului?

Şi pe speranţe, pe care le dezminte putrezirea,

Bunuri sigure-ai dat.

De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?

Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea

Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?

Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;

Natura înflorind.

Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,

Că nici un mort nu iese din umbra gropii sale

Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.

Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie –

Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,

Căci surd despreţuit-am a lumii flecărie,

Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,

Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

– Eu îmi iubesc copiii cu gală iubire!

Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.

Sunt două flori – el zise – ascultă, Omenire,

Sunt două flori expuse l-a omului găsire:

Speranţa-i una, pe alta Plăcerea o numim.

Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,

Cealaltă n-o aveţi.

Cine nu poate crede, să guste. E-o părere

Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.

A lumii istorie a lumii e judeţ.

Tu ai sperat – răsplata ţi-a fost dar acordată –

Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.

Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filozofi vreodată:

Ce se refuză unei minte-ntraripată

Nici însuşi vecinicia nu mai poate reda.