S-a dus amorul - de Mihai Eminescu

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece,

Şi nici pe buze nu-mi mai vin,

Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,

Atât senin de stele,

Şi un atât de trist amor

Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine!

Cu câte lacrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă,

Şi cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi

Lumină de departe,

Cu ochii tăi întunecaţi

Renăscători de moarte!

Şi cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă faţă,

Să faci din viaţa mea un vis,

Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor poveşti

Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios

Şi blând din cale-afară,

Şi prea era de tot frumos

De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut

Şi prea puţin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu

Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!