Singurătate - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 157 de voturi
Singurătate

Cu perdelele lăsate,

Şed la masa mea de brad,

Focul pâlpâie în sobă,

Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Ţârâiesc încet ca greieri

Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase

Şi se sfarmă-n suflet trist,

Cum în picuri cade ceara

La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere

S-a ţesut păinjeniş

Şi prin cărţile în vravuri

Umblă şoarecii furiş.

În această dulce pace

Îmi ridic privirea-n pod

Şi ascult cum învelişul

De la cărţi ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Şi un capăt poeziei

Şi pustiului să pui!

Dar atuncea, greieri, şoareci,

Cu uşor-măruntul mers,

Readuc melancolia-mi,

Iară ea se face vers.

Câteodată… prea arare…

A târziu când arde lampa,

Inima din loc îmi sare

Când aud că sună cleampa…

Este Ea. Deşarta casă

Dintr-o dată-mi pare plină,

În privazul negru-al vieţii-mi

E-o icoană de lumină.

Şi mi-i ciudă cum de vremea

Să mai treacă se îndură,

Când eu stau şoptind cu draga

Mână-n mână, gură-n gură.