Speranţa - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 137 de voturi
Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Triste?e, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,

Prin umbra pădurii cei dese,

La slaba lumină ce-o vede lucind

Aleargă purtat ca de vânt

Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa – c-un licur uşor,

Cu slaba-i lumină pălindă –

Animă-ne-o dată tremândul picior,

De uită de sarcini, de uită de nori,

Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar

Şi blestemă cerul şi soarta,

La neagra-i durere îi pune hotar,

Făcând să-i apară în negru talar

A lumii paranimfă – moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,

Privirea de lacrimi plină,

Văzând cum geniile morţii se-nclin

Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,

Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin

Şi uită pericolul mare,

L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin

Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,

La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblând,

Izbiţi de talazuri, furtune,

Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,

Speranţa îi face de uită de vânt,

Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,

Speranţa-a lor frunte-nsenină,

Speranţa cea dulce de plată în cer,

Şi face de uită de-a morţii dureri,

Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Triste?e, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii.