Umbra lui Istrate Dabija-voievod - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 169 de voturi
Umbra lui Istrate Dabija-voievod

Cum trece-n lume toată slava

Ca şi un vis, ca spuma undei!

Sus, în cetate la Suceava,

Eu zic: Sic transit gloria mundi!

Pe ziduri negre bate lună.

Din vechi icoane numai pete,

Sub mine-aud un glas ce sună,

Un glas adânc zicând: „Mi-e sete”.

Şi văd ieşind o umbră albă.

Moşneag bătrân, purtând coroană,

Pe pieptul lui o sfântă salbă,

Pe umeri largi o scumpă blană,

Ea mâna-ntinde blând: – N-ai grijă,

Ce zic nu trece la izvod.

Eu sunt vestitul domn Dabijă,

Sunt moş Istrate-voievod.

– Măria Voastră va să-ndemne

Pe neamul nostru în trecut?

Ci el cu mâna face semne

Că nu-nţeleg ce el a vrut.

– Măria Voastră-nsetoşează

De sânge negru şi hain?

El capu-şi clatină, oftează:

– De vin, copilul meu, de vin.

Când eram vodă la Moldova

Hălăduiam pe la Cotnari.

Vierii toţi îmi ştiau slova

Ş-aveam şi grivne-n buzunar.

Pe vinul greu ca untdelemnul

Am dat mulţi galbeni venetici;

Aici lipseşte tot îndemnul.

În lume mult, nimic aici.

La voi în lumea cealaltă,

Fiind cu milă şi dirept,

M-a pus cu sfinţii laolaltă

Şi-n rai mă duseră de-a drept.

Dar cum mai pune Sfântul Petre

La rău canon pe-un biet creştin!

Când cer să beau, zice: „Cumetre,

Noi n-avem cimpoieri şi vin.

Şi totuşi domn fusesem darnic

Şi bun de inimă cu toţi.

De câte ori l-al meu paharnic

Umplut-am cupa numai zloţi!

Că ce sunt recile mademuri,

Ce aur, pietre şi sidef

Pe lângă vinul copt de vremuri,

Pe lâng-un haz, pe lâng-un chef.

Împresurat-am eu şi Beciul

Cu oaste bună şi strânsuri;

Soroca, Vrancea şi Tigheciul

Trimis-au mii viteze guri

Să certe craii cu mânie…

Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace

Să-mi duc Moldova-n bătălie

Cu mii de mii de poloboace.

Atunci când turcii, agarenii

Mureau în iuruş cu halai,

Oştirea noastră, moldovenii

Se prăpădeau într-un gulai.

Şi zimbrul cel cu trei luceferi

Lucea voios pe orice cort.

Precum ne-am dus, venirăm teferi

Şi toţi cu chef şi nimeni mort.

Nici vin cu apă n-am să mestec,

Nici dau un ban pe toată fala.

De-aceea n-am nici un amestec

Oriunde nu îmi fierbe oala.

Când calcă ţara hantatarii,

Eu bucuros în lupte merg,

Când între ei se bat măgarii,

În fundul pivniţei alerg.

Se certe ungurii şi leşii…

Ce-mi pasă mie? La Cotnari

Eu chefuiam cu cimpoieşii,

Cu măscărici şi lăutari:

Şi sub umbrarele de cetini

Norodu-ntreg juca şi bea,

Iar eu ziceam: să bem, prietini,

Să bem, până nu vom mai putea.

Dacă venea să rătăcească

Vreun învăţat arheolog,

Vorbind în limba păsărească,

Nu m-arătam ca să mă rog.

Dar ţie-ţi place doina, hora,

Îţi place-al viţei dulce rod,

Tu povesteşte tuturora

De moş Istrate-voievod.

Le spune sfatul meu s-asculte,

S-urmeze vechiul obicei,

Să verse dintre cupe multe

Şi la pământ vreo două-trei.

Căci are-n sân Moldova noastră

Viteze inimi de creştin;

Tineri, în veselia voastră,

Stropiţi-le duios cu vin!

Şi în Moldova mea cea dulce

Orânduit-am cu prisos:

Ca butea plină să o culce,

Cea goală iar cu gura-n jos.

Şi astfel sta-n Moldova toată

Cu susu-n jos ce era treaz,

Odihna multă-i lăudată

La cel chefliu, la cel viteaz.

Când de mănuşa lungii săbii

Mă rezemam să nu mă clatin,

Cântau cu toţi pe Basarabii,

Pe domnii neamului Muşatin,

Până ce-ncheiau în gura mare

Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt,

Ce nici în ceruri seamăn n-are,

Cum n-are seamăn pe pământ!

Moldova cu stejari şi cetini

Ascunde inimi mari de domn,

Să bem cu toţi, să bem, prietini,

Să le vărsăm şi lor în somn.

Până la al zilei blând luceafăr

Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;

Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,

Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.

Răpiţi paharele cu palma,

Iar pe pahar să strângă pumn

Şi să cântăm cu toţi de-a valma

Diac tomnatic şi alumn;

Cântăm adânc un: De profundis.

Perennis humus erit rex.

Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?

S-au dus pe veci! Bibamus Ex.