Umbra lui Istrate Dabija-voievod - de Mihai Eminescu
Cum trece-n lume toată slava
Ca şi un vis, ca spuma undei!
Sus, în cetate la Suceava,
Eu zic: Sic transit gloria mundi!
Pe ziduri negre bate lună.
Din vechi icoane numai pete,
Sub mine-aud un glas ce sună,
Un glas adânc zicând: „Mi-e sete”.
Şi văd ieşind o umbră albă.
Moşneag bătrân, purtând coroană,
Pe pieptul lui o sfântă salbă,
Pe umeri largi o scumpă blană,
Ea mâna-ntinde blând: – N-ai grijă,
Ce zic nu trece la izvod.
Eu sunt vestitul domn Dabijă,
Sunt moş Istrate-voievod.
– Măria Voastră va să-ndemne
Pe neamul nostru în trecut?
Ci el cu mâna face semne
Că nu-nţeleg ce el a vrut.
– Măria Voastră-nsetoşează
De sânge negru şi hain?
El capu-şi clatină, oftează:
– De vin, copilul meu, de vin.
Când eram vodă la Moldova
Hălăduiam pe la Cotnari.
Vierii toţi îmi ştiau slova
Ş-aveam şi grivne-n buzunar.
Pe vinul greu ca untdelemnul
Am dat mulţi galbeni venetici;
Aici lipseşte tot îndemnul.
În lume mult, nimic aici.
La voi în lumea cealaltă,
Fiind cu milă şi dirept,
M-a pus cu sfinţii laolaltă
Şi-n rai mă duseră de-a drept.
Dar cum mai pune Sfântul Petre
La rău canon pe-un biet creştin!
Când cer să beau, zice: „Cumetre,
Noi n-avem cimpoieri şi vin.
Şi totuşi domn fusesem darnic
Şi bun de inimă cu toţi.
De câte ori l-al meu paharnic
Umplut-am cupa numai zloţi!
Că ce sunt recile mademuri,
Ce aur, pietre şi sidef
Pe lângă vinul copt de vremuri,
Pe lâng-un haz, pe lâng-un chef.
Împresurat-am eu şi Beciul
Cu oaste bună şi strânsuri;
Soroca, Vrancea şi Tigheciul
Trimis-au mii viteze guri
Să certe craii cu mânie…
Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace
Să-mi duc Moldova-n bătălie
Cu mii de mii de poloboace.
Atunci când turcii, agarenii
Mureau în iuruş cu halai,
Oştirea noastră, moldovenii
Se prăpădeau într-un gulai.
Şi zimbrul cel cu trei luceferi
Lucea voios pe orice cort.
Precum ne-am dus, venirăm teferi
Şi toţi cu chef şi nimeni mort.
Nici vin cu apă n-am să mestec,
Nici dau un ban pe toată fala.
De-aceea n-am nici un amestec
Oriunde nu îmi fierbe oala.
Când calcă ţara hantatarii,
Eu bucuros în lupte merg,
Când între ei se bat măgarii,
În fundul pivniţei alerg.
Se certe ungurii şi leşii…
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieşii,
Cu măscărici şi lăutari:
Şi sub umbrarele de cetini
Norodu-ntreg juca şi bea,
Iar eu ziceam: să bem, prietini,
Să bem, până nu vom mai putea.
Dacă venea să rătăcească
Vreun învăţat arheolog,
Vorbind în limba păsărească,
Nu m-arătam ca să mă rog.
Dar ţie-ţi place doina, hora,
Îţi place-al viţei dulce rod,
Tu povesteşte tuturora
De moş Istrate-voievod.
Le spune sfatul meu s-asculte,
S-urmeze vechiul obicei,
Să verse dintre cupe multe
Şi la pământ vreo două-trei.
Căci are-n sân Moldova noastră
Viteze inimi de creştin;
Tineri, în veselia voastră,
Stropiţi-le duios cu vin!
Şi în Moldova mea cea dulce
Orânduit-am cu prisos:
Ca butea plină să o culce,
Cea goală iar cu gura-n jos.
Şi astfel sta-n Moldova toată
Cu susu-n jos ce era treaz,
Odihna multă-i lăudată
La cel chefliu, la cel viteaz.
Când de mănuşa lungii săbii
Mă rezemam să nu mă clatin,
Cântau cu toţi pe Basarabii,
Pe domnii neamului Muşatin,
Până ce-ncheiau în gura mare
Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt,
Ce nici în ceruri seamăn n-are,
Cum n-are seamăn pe pământ!
Moldova cu stejari şi cetini
Ascunde inimi mari de domn,
Să bem cu toţi, să bem, prietini,
Să le vărsăm şi lor în somn.
Până la al zilei blând luceafăr
Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;
Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,
Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.
Răpiţi paharele cu palma,
Iar pe pahar să strângă pumn
Şi să cântăm cu toţi de-a valma
Diac tomnatic şi alumn;
Cântăm adânc un: De profundis.
Perennis humus erit rex.
Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?
S-au dus pe veci! Bibamus Ex.
