Ursitorile - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 167 de voturi
Ursitorile

Codru-i alb şi frunza-i neagră.

A lui mii de rămurele

De zăpadă îi sunt grele,

Vântul trece doar prin ele,

Vântul rece şi vro ţarcă

Scuturând le mai descarcă…

Albă-i noaptea cea cu lună,

De-n departe codrul sună,

Lupi-n pâlcuri se adună.

Suflă vântul, suflă într-una,

Câmp şi cer mi le-mpreună.

Te-apucă o jale nebună,

Jale lungă şi întinsă,

Ca şi ţara toată ninsă,

Codri tremur ca o vargă

Cât îi zarea ta de largă,

Lupii peste culmi aleargă,

Străbătând ninsorile,

Pâlcuri zboară ciorile,

De mai zici cu zicătoarea:

Albă-i lumea, neagră-i cioara.

În temei de codri deşi

Nu e pârtie să ieşi,

Nu-i cărare, nici răzor,

Nici urmă de vânător.

Viscolind, troienele

Au umplut poienele,

S-au lăsat pe crengi uscate,

Peste frunze scuturate,

Peste ape, peste toate.

În pădurea nepătrunsă,

O căscioară e ascunsă,

Nu-i aproape sat, nici drum,

Singurică, nu ştii cum,

Doar din horn îi iese fum…

Cine-n casă o să-mi şadă,

De nu-i pasă de zăpadă,

Care cade ş-o să cadă

Tot grămadă pe grămadă,

De-ntrece gardu-n ogradă,

Până la streşină-o s-ajungă

De s-alege iarna lungă?

Văduvioară tinerică

Şede-acolo singurică;

Câte zile sunt lăsate

Nu mai merge pe la sate,

Câtă-i vremea unei ierni,

Cât zăpadă se aşterne,

Ea tot deapănă şi ţese

Fire albe, pânze-alese.

Părul ei cel negru, moale

Desfăcut cădea la vale,

Ochii tineri şi căprii

Strălucesc aşa de vii,

Iar de râde are haz,

Cu gropiţe în obraz

Şi la unghiul dulcii guri,

Şi la alte-ncheieturi,

Şi la degete, la coate,

La-ncheieturile toate;

Ochii ard întunecoşi,

Faţa albă, buze roşi,

Iar când merge legănată,

Tremur sânii ei deodată,

Tremură frumseţea-i toată.

Nu-i subţire, ci-mplinită,

Cum e bună de iubită,

Nici prea mică, nici prea mare,

Plinuţă la-ncingătoare,

Plinuţă la sâni, la faţă,

Încât ai ce strânge-n braţe.

Tot ce-ar zice i se cade,

Tot ce-ar face bine-i şede,

Şi la vorbă de s-o întinde,

Vorba dulce bine-o prinde,

Şi de tace iarăşi place,

Că are pe vino-ncoace;

Oacheşă şi sprâncenată

Şi la îmblet alintată –

Ar trebui sărutată.

Pe când arde focu-n vatră,

Lupii urlă, cânii latră,

Iar ea toarce din fuior,

Legănând cu un picior

Albia c-un copilaş,

Adormit şi drăgălaş,

Alb ca felia de caş.

Şi ea zice-ncetişor:

– Nani, nani, puişor,

Dormi, drăguţă, dormi în pace

Că la vară eu ţi-oi face

Sub cel tei bătut de vânt

Aşternutul la pământ.

Vântul că va aromi.

Iară tu vei adormi,

Vor pătrunde stelele

Toate rămurelele,

Iară luna va străbate

A noastră singurătate,

Iar când vântul va sufla,

Teiul se va legăna,

Florile şi-a scutura,

Iarăşi te va deştepta

Sub plutirea norilor,

În căderea florilor,

Pe-a izvoarelor sunare,

Pe de-a pururi călătoare,

La glas de privighitoare.

Cum îngână şi visează,

Genele-i se-ngreuiază;

Adormind astfel cum şede,

Fusul din mână îi cade;

Doar prin somn mişcă piciorul,

Ca să-şi legene ficiorul.

Focu-n vatră se potoale,

E-o căldur-aşa de moale

Şi sub candela smerită

Ea adoarme zugrăvită;

Iar cămaşa stă să-i cadă

De pe umeri de zăpadă,

De pe munţii sânului,

Albi ca floarea crinului,

Aşa dulci şi plini şi dragi,

Pe-a lor culmi având doi fragi

Şi rotunzi şi dragi şi dulci,

Fruntea pe ei să ţi-o culci.

Adormise-aşa frumos

Cu-a ei mâni lăsate-n jos,

Sub o candelă smerită

Pare că e zugrăvită.

Cum dormea cu ochiu-închis,

Ea visă un mândru vis:

Un părete-a stat să cadă,

Nu mai e defel zăpadă,

Codrul tremură-nfrunzind,

Izvoarele-ntinerind

Şi ea vede mândru tei

Ce umbreşte casa ei,

Că-nflorea bătut de vânt

Cu crengile la pământ;

O cântare sună lină,

Iar în zare lună plină,

Iar băiatu-n somn, el, râde.

Teiul mândru se deschide,

Ies trei zâne ca pe poartă,

Câte-o stea în frunte poartă:

Ele-s urzitorile

Rumene ca zorile,

Şi uşoare calcă, slabe,

Pietre scumpe-n mii de boabe

Pe-a lor văluri sunt podoabe.

Şi prin pânze străvezie,

A lor glezne argintie

Nu s-ating nici de pământ,

Ci se leagănă de vânt,

Căci uşor de mâni se prind,

Trag un danţ şi mi-l întind,

Leagănul încunjurând

Şi din gură cuvântând,

Cuvântând cuvinte rare

Ca nişte mărgăritare.

Una zise: – Drag băiat,

Vei fi mare împărat,

Căci aşa îţi este scris,

Cum ţi-o spun acum în vis.

Alta zise: – Vei fi tare

Fără vreo asemănare,

Cum nu-i alt viteaz sub soare.

Iar a treia-i zise: – Dragă,

Ai să ai o minte-ntreagă,

Căci isteţ vei fi cu duhul

Ca şi luna şi văzduhul.

Iară muma cum visează,

Mâinile-şi împreunează

Şi se roagă către zâne:

– Luminatelor stăpâne,

Nicăieri nu-i copilaş

Aşa blând şi drăgălaş,

Nici în lume, nici în ţară,

Că-i frumos din cale-afară,

Drag îmi e ca o minune,

N-am cuvinte a o spune,

Geaba caut şi gândesc,

Nu ştiu să le potrivesc.

Nu-i daţi daruri trecătoare

Cum daţi altora sub soare,

Dăruiţi-i lui ceva

Ce în lume nimenea

N-a avut, nici n-o avea.

Atunci danţul se opreşte,

Zâna-a treia trist priveşte,

Către mumă zise-aşa:

– Ştii tu ce-ai cerut ori ba?

Nici o ştii, nici o vei şti,

Dară eu voi împlini

Ce-ai cerut în ceasul sfânt,

Sfânt în cer şi pe pământ.

Pe copil se pleacă zâna,

Peste el şi-ntinde mâna:

Numai tu vei mai avea

Ce nu are nimenea,

Că acum ţi-e dat de soartă

Viaţă fără moarte,

Şi ţi-e dată tinereţe

Fără bătrâneţe.

O cântare sună lină,

Arde-n zare luna plină,

Peste vârfuri trec scântei,

Intră zânele în tei.

Muma doarme, pruncul râde,

Copacul se reînchide.