Venere şi Madonă - de Mihai Eminescu

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,

A femeii, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,

Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,

Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,

Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,

Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie

Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,

Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,

Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dezmeţit din visuri sece,

Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ.

Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece,

Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,

O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,

Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

*

Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare

Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?

La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,

Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,

Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.