Acei doi catâri - de Gheorghe Asachi

                        Doi catâri călătoreau
                        Şi-n desagii lor duceau
                        Unul ceapă de câmpie,
                        Altul bani de visterie

                        Cest din urmă, îngâmfat
                        Că-i de aur încărcat,
                        Chiar de şelile-i apasă,
                        Nu vrea sarcina s-o lasă.

                        Mândru calcă, parcă-i leu,
                        Şi suna un zurgălău.
                        Când deodată, din tufari,
                        Iese o ceată de tâlhari.

                        Toţi la cel catâr dau bustă
                        Ce ducea de aur soamă,
                        De urechi îl prind, de soamă,
                        Alţi împung şi-l bat c-o fustă.

                        Încât bietul, gemând foarte,
                        Zice: Oare asta-i soarte
                        Care mi s-au juruit
                        Pe ist drum când m-au pornit?

                        Al meu soţ ce cară ceapă
                        Fericit de daună scapă,
                        Dar eu, fără de ajutori,
                        În bătaie, aleu, mor!

                        Iar catârul celalalt
                        Zis-au: Vere, totdeauna
                        Pe copacul mai înalt
                        Darmă repede fortuna;

                        De-ai fi şerb la un cepari,
                        Iar nu casă de dinari,
                        La os teafăr şi la piele
                        N-ai păţi aceste rele

                        Când eu în săracul trai
                        Voi să pasc în pace scai!