Câinele şi măgarul - de Grigore Alexandrescu

                        Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare,
                        Câinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare.
                        După îndestul umblet, iată că-l întâlneşte
                        Un măgar, şi-l opreşte:

                        „Unde te duci? îi zise,
                        Ce rău ţi s-a-ntâmplat? Ştii, parcă te-a plouat,
                        Aşa stai de mâhnit.”
                        – „Dar, sânt nemulţumit.

                        La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
                        Însă purtarea lui,
                        De e slobod s-o spui,
                        M-a silit în sfârşit să fug, să-l părăsesc,

                        Acum cat alt stăpân; bun unde să-l găsesc?”
                        – „Numai d-atât te plângi? măgarul îl întrebă;
                        Stăpânul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă.
                        Vino numaidecât la mine să te bagi:

                        Eu îţi făgăduiesc
                        Nu rău să te hrănesc;
                        Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi.”
                        La propunerea sa, câinele i-a răspuns:

                        „Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus
                        La oricare tiran; dar slugă la măgar
                        E mai umilitor, şi încă mai amar.”