Catârul cu clopoţei - de Grigore Alexandrescu

9.0/10 - 148 de voturi
Catârul cu clopoţei

Deunăzi un văcar de sat

Catârului i-a atârnat

Salbă de clopoţei,

Numindu-l el îngrijitor

Şi înainte mergător

Ciredei de viţei.

Însă curând s-a-ncredinţat

Că ş-a făcut mare păcat

Cu bietul dobitoc,

Care, cât s-a simţit

Aşa împodobit,

Strigă: „O, ce noroc!

În sfârşit, iată-mă chemat

La gradul ce am meritat.

Meritul meu recunoscut

De lumea toată e văzut.

Acum de sus am să tratez

Soiul dobitocesc;

Pe nimeni nu mai salutez,

Căci prea mă umilesc.”

Aşa zicând, aşa făcu,

Şi plin de îngâmfare

El clopoţeii începu

Să-i sune foarte tare;

Aşa de tare îi sună,

Cât mintea i să răsturnă;

Şi el care june fiind

Trecea de cam smintit,

Acum mai mult îmbătrânind

De tot a-nnebunit.

Cum socotiţi şi dumneavoastră,

Dar eu gândesc că-n ţara noastră

Se află aşa dregător,

Numit chiar excelenţă,

Ce cu catârul sunător

Poate da concurenţă,

Care să crede om de stat,

Chiar şi politic însemnat,

Şi care netăgăduit

De clopoţei este smintit.