Catârul cu clopoţei - de Grigore Alexandrescu

                        Deunăzi un văcar de sat
                        Catârului i-a atârnat
                        Salbă de clopoţei,
                        Numindu-l el îngrijitor

                        Şi înainte mergător
                        Ciredei de viţei.
                        Însă curând s-a-ncredinţat
                        Că ş-a făcut mare păcat

                        Cu bietul dobitoc,
                        Care, cât s-a simţit
                        Aşa împodobit,
                        Strigă: „O, ce noroc!

                        În sfârşit, iată-mă chemat
                        La gradul ce am meritat.
                        Meritul meu recunoscut
                        De lumea toată e văzut.

                        Acum de sus am să tratez
                        Soiul dobitocesc;
                        Pe nimeni nu mai salutez,
                        Căci prea mă umilesc.”

                        Aşa zicând, aşa făcu,
                        Şi plin de îngâmfare
                        El clopoţeii începu
                        Să-i sune foarte tare;

                        Aşa de tare îi sună,
                        Cât mintea i să răsturnă;
                        Şi el care june fiind
                        Trecea de cam smintit,

                        Acum mai mult îmbătrânind
                        De tot a-nnebunit.
                        Cum socotiţi şi dumneavoastră,
                        Dar eu gândesc că-n ţara noastră

                        Se află aşa dregător,
                        Numit chiar excelenţă,
                        Ce cu catârul sunător
                        Poate da concurenţă,

                        Care să crede om de stat,
                        Chiar şi politic însemnat,
                        Şi care netăgăduit
                        De clopoţei este smintit.