Câinele izgonit - de Grigore Alexandrescu

                        Lupul cu toată prostia
                        Cârmuia împărăţia;
                        Şi ca un stăpânitor,
                        Unora le da avere,

                        Altora, pe o părere,
                        Le lua chiar starea lor.
                        Favor, ură schimbătoare,
                        Izgonire sau chemare

                        Al domniei era plan.
                        Câinele gonit de soartă
                        S-auzise cum că poartă
                        Simtimenturi de duşman;

                        C-ar fi zis, nu ştiu la cine,
                        Cum că nu este prea bine
                        A mânca atâţia miei,
                        Şi că dacă le adună

                        Lâna lor pe orice lună,
                        Să-i lase măcar cu piei.
                        Asemenea mari cuvinte,
                        Pe cum fieşcine simte,

                        Nu sânt prea de suferit.
                        Pe loc vrură să-l gonească;
                        Dar politica domnească
                        Alte pricini i-a găsit.

                        A zis că nimic nu ştie,
                        Că nu este bun să ţie
                        Un rang între curtezani;
                        Că la orice-l rânduieşte,

                        Nici o slujbă nu-mplineşte,
                        Că nu face nici doi bani.
                        Atunci vulpe, şarpe, broască,
                        Fără măcar să-l cunoască,

                        De prostia lui vorbea.
                        Unul zicea că glas n-are,
                        Altu că nu este-n stare
                        O piatră de jos să ia.

                        Se mira cum de răbdase
                        Domnul, şi nu depărtase
                        Pe un câine ticălos,
                        A căruia toată treaba

                        E să mănânce degeaba,
                        Făr-a face vrun folos.
                        Dar după o lungă vreme,
                        Sătul în zadar a geme,

                        Jalbă câinele a dat,
                        Zicând că d-acu-nainte,
                        Toate îi vor părea sfinte,
                        Numai să fie iertat.

                        Adesea nenorocirea
                        Schimbă gândul şi simţirea:
                        Pe loc fu şi slobozit.
                        Cinsti, averi nu se mai spune:

                        Ce zicea el era bune,
                        Duhul lui era vestit.
                        Într-o zi neavând treabă,
                        Domnul pe ai săi întreabă:

                        „Voi de câine ce gândiţi?”
                        Şerpi, şopârle, deodată,
                        Toţi răspunseră îndată:
                        „Înălţime, să trăiţi!

                        Tuturor este plăcută
                        Cinstea cea cu drept făcută
                        Ăstui vrednic dobitoc.
                        Al lui cap, a lui ştiinţă,

                        Glas, putere, iscusinţă
                        Pentru noi sânt un noroc.
                        De trup este prea puternic,
                        De slujbi multe este vrednic,

                        Şi în lupte e vestit.”
                        – „Astea le ştiam prea bine,
                        Ştiam ce i se cuvine,
                        Dar atunci era gonit.”