Cucul - de Grigore Alexandrescu

7.0/10 - 121 de voturi
Cucul

Cucul, pasere proastă, dar plină de mândrie,

Socotind c-al său nume

Este vestit în lume,

Hotărî să mai facă vreo călătorie,

Ca s-adune respecturi, şi însuşi să privească

Cu ce chip îl slăveşte naţia păsărească.

Plecă: dar abia merse până-n vecinătate,

Şi găsi felurimi de păsări adunate,

Care din întâmplare

Se-ntrecea la cântare.

Stătu să le asculte: toate pe rând cântară,

Care prost, care bine, talentul şi-arătară.

Iar bietei coţofene îi cerură iertare

Că nu-i dau ascultare:

Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obştea noastră:

Despre cântec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă”.

Astfel păţi şi cioara; în râs ea fu luată,

Şi cu un cuc nemernic de toate comparată.

De asemenea cinste cucul supărat foarte,

Se duse mai departe;

Dar oriunde mergea,

Nimic alt n-auzea.

În sfârşit obosit,

Şi deznădăjduit,

La cuibul său veni,

Făr-a se mai opri.

Puii cât îl zăriră

Pe loc îl ocoliră;

Apoi îl întrebară:

„Ce mai veste p-afară?”

„Urâtă – le răspunse – şi vrednică de jale:

Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulţumit.

Toate îmi par schimbate şi toate merg la vale,

Păsările sânt bete şi lumea-a nebunit.”

Tot omul despre sine lesne se amăgeşte.

Nimenea nu îşi este aspru judecător,

Dar judecata obştii e o învăţătură.

Mulţi ce se cred pe sine un ce rar în natură

Mai lesne zic că lumea nu ştie ce vorbeşte,

Decât să va să-şi simtă nimicnicia lor.