Cucul - de Grigore Alexandrescu

7.1/10 - 129 de voturi
Cucul

                        Cucul, pasere proastă, dar plină de mândrie,
                        Socotind c-al său nume
                        Este vestit în lume,
                        Hotărî să mai facă vreo călătorie,

                        Ca s-adune respecturi, şi însuşi să privească
                        Cu ce chip îl slăveşte naţia păsărească.
                        Plecă: dar abia merse până-n vecinătate,
                        Şi găsi felurimi de păsări adunate,

                        Care din întâmplare
                        Se-ntrecea la cântare.
                        Stătu să le asculte: toate pe rând cântară,
                        Care prost, care bine, talentul şi-arătară.

                        Iar bietei coţofene îi cerură iertare
                        Că nu-i dau ascultare:
                        Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obştea noastră:
                        Despre cântec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă”.

                        Astfel păţi şi cioara; în râs ea fu luată,
                        Şi cu un cuc nemernic de toate comparată.
                        De asemenea cinste cucul supărat foarte,
                        Se duse mai departe;

                        Dar oriunde mergea,
                        Nimic alt n-auzea.
                        În sfârşit obosit,
                        Şi deznădăjduit,

                        La cuibul său veni,
                        Făr-a se mai opri.
                        Puii cât îl zăriră
                        Pe loc îl ocoliră;

                        Apoi îl întrebară:
                        „Ce mai veste p-afară?”
                        „Urâtă – le răspunse – şi vrednică de jale:
                        Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulţumit.

                        Toate îmi par schimbate şi toate merg la vale,
                        Păsările sânt bete şi lumea-a nebunit.”
                        Tot omul despre sine lesne se amăgeşte.
                        Nimenea nu îşi este aspru judecător,

                        Dar judecata obştii e o învăţătură.
                        Mulţi ce se cred pe sine un ce rar în natură
                        Mai lesne zic că lumea nu ştie ce vorbeşte,
                        Decât să va să-şi simtă nimicnicia lor.