Dervişul şi fata - de Grigore Alexandrescu

                        Se povesteşte cum că odată
                        Un derviş pustnic, om cuvios,
                        S-amorezase, văzând o fată
                        Cu trup subţire, cu chip frumos.

                        Dintr-una-ntr-alta vorba aduse
                        Şi în stil neted patima-şi spuse,
                        Zicând: „Ascultă, eu te iubesc,
                        Şi pentru tine mult pătimesc”.

                        Stilul acesta, adevărat,
                        Nu mi se pare prea minunat;
                        Dar pentru-un pustnic trăit departe
                        De ale lumii valuri deşarte,

                        Putem să zicem că nu e prost.
                        Fata răspunse: „Poate-aş fi fost
                        Destul de bună ca să te crez,
                        Dar aste haine bisericeşti

                        Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti;
                        Ş-apoi de barbă mă-nfiorez”.
                        Pustnicul nostru pe loc se duse,
                        Îşi rase barba, se pieptănă,

                        Nemţeşte bine se îmbrăcă,
                        Ş-o pălărie în cap îşi puse.
                        Veni la fată: „Cum ţi se pare?
                        O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoieşti?

                        Vezi ce putere amorul are?
                        Mi-am lăsat legea; alt mai voieşti?”
                        „Nu voi nimica, atunci ea zise;
                        Credincios mie cum o să-mi fii,

                        Când jurăminte în ceruri scrise
                        Şi a ta lege nu poţi s-o ţii?”
                        Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte.
                        Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.