Dervişul şi fata - de Grigore Alexandrescu

                        Se povesteşte cum că odată

                        Un derviş pustnic, om cuvios,

                        S-amorezase, văzând o fată

                        Cu trup subţire, cu chip frumos.

                        Dintr-una-ntr-alta vorba aduse

                        Şi în stil neted patima-şi spuse,

                        Zicând: „Ascultă, eu te iubesc,

                        Şi pentru tine mult pătimesc”.

                        Stilul acesta, adevărat,

                        Nu mi se pare prea minunat;

                        Dar pentru-un pustnic trăit departe

                        De ale lumii valuri deşarte,

                        Putem să zicem că nu e prost.

                        Fata răspunse: „Poate-aş fi fost

                        Destul de bună ca să te crez,

                        Dar aste haine bisericeşti

                        Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti;

                        Ş-apoi de barbă mă-nfiorez”.

                        Pustnicul nostru pe loc se duse,

                        Îşi rase barba, se pieptănă,

                        Nemţeşte bine se îmbrăcă,

                        Ş-o pălărie în cap îşi puse.

                        Veni la fată: „Cum ţi se pare?

                        O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoieşti?

                        Vezi ce putere amorul are?

                        Mi-am lăsat legea; alt mai voieşti?”

                        „Nu voi nimica, atunci ea zise;

                        Credincios mie cum o să-mi fii,

                        Când jurăminte în ceruri scrise

                        Şi a ta lege nu poţi s-o ţii?”

                        Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte.

                        Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.