Dreptatea leului - de Grigore Alexandrescu

8.0/10 - 186 de voturi
Dreptatea leului

Leul, de multă vreme, ridicase oştire,

Să se bată cu riga ce se numea Pardos;

Căci era între dânşii o veche prigonire,

Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea, adică, să ştie

Cui mai mult se cuvine

Să ţie pentru sine

Un petec de câmpie

Şi un colţ de pădure, de tot nensemnător,

Ce despărţea ţinutul şi staturile lor

Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură,

Făr-a se putea şti

Cine va birui.

Elefantul năsos,

Şi bivolul pieptos,

Cu lupul coadă-lungă

Multe izbânzi făcură.

Fieşcare tulpină era plină de sânge.

Ici se vedea un taur jumătate mâncat;

Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge;

Colo, un porc sălbatec fără două picioare;

Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,

Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!

Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,

De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzând că lupta nu se mai isprăveşte,

Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,

Ce spun că ştia multe, şi că proorocea

Întâmplările toate, după ce se trecea;

Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare,

Cum poate să ajungă sfârşitul ce doreşte.

Ea se puse pe gânduri, tuşi, apoi răspunse,

Rozând cu mulţumire darurile aduse:

„Ca să poată-mpăratu lesne să biruiască,

Trebuie să jertfească

Pe acel ce în oaste e decât toţi mai tare,

Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare.”

Auzind astea leul strânse a sa oştire:

„Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire

Că astăzi din noi unul trebuie să murim:

Aşa va proorocul. Rămâne-acum să ştim

Cine este mai tare.

Cât pentru mine unul, cum vreţi… dar mi se pare

Că nu prea sânt puternic, căci pătimesc de tuse.”

Vulpea era aproape: „Ce-are a face! răspunse,

Înălţimea ta eşti

Oricât de slab pofteşti.”

– „Dar şi puterea noastră

E îndestul de proastă”,

Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvânt toate

Lighioanele-acelea ce erau mai colţate.

„Nu rămâne-ndoială”, le răspunse-mpăratul.

Iepurele, sărmanu – crez că-l trăgea păcatul,

Sau păcate mai multe

De moşii lui făcute –

Veni să-şi dea părerea. Dar toţi, cât îl zăriră,

Asupră-i năvăliră.

„Ia vedeţi-l! strigară. Cu bună-ncredinţare

El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară

Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară!

Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească

Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!”

Câinii atunci săriră

Şi-n grab ţi-l jupuiră.

Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntâmplare

Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.

Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,

Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.