Elefantul - de Grigore Alexandrescu

9.0/10 - 198 de voturi
Elefantul

                        În vremea de demult, dobitoacele toate,
                        De împăratul Leu sătule, dezgustate,
                        Îşi aleseră lor
                        Un alt stăpânitor,

                        Pe domnul Elefant, cu nasul învârtit,
                        Puternic îndestul, dar însă necioplit,
                        Şi de cap tare, gros, cât vreţi să socotiţi.
                        Însă ca să puteţi să vi-l închipuiţi,

                        Mă grăbesc să vă spui
                        O judecată-a lui.
                        Noul stăpânitor,
                        Cât s-a orânduit,

                        Puse-n slujbă pe boi,
                        Iar lupu mâncător
                        Se făcu favorit
                        Şi ministru la oi.

                        Vă las să judecaţi,
                        Câţi miei fură mâncaţi,
                        Şi câte oi slutite
                        De fiarele cumplite!

                        În zadar fac strigare
                        Oile-mpovărate,
                        Chip nu e de scăpare,
                        Şi plângeri necurmate

                        Ce vin de pe la turme
                        Răul nu pot să-l curme.
                        Lupul dar îşi urmează
                        A sa nelegiuire,

                        Căci de ce se lucrează
                        Craiul n-are de ştire;
                        Ba câte lupul spune
                        Le ia toate de bune.

                        A! când o să ne vie
                        O zi de bucurie,
                        Zi foarte aşteptată
                        Şi scumpă în nevoi,

                        Ca să vedem odată
                        Pe lupi mâncaţi de oi?
                        „O! asta nu se poate”,
                        Zic unii-alţi în lume.

                        Domnii mei, se pot toate,
                        Deşi le spui drept glume.
                        Apoi, ştiţi dumneavoastră
                        Că oaia este proastă,

                        Şi că nădejduieşte
                        Aceea ce doreşte.
                        Eu cu încredinţare
                        Am auzit odată,

                        La o turmă cam mare,
                        O vorb-aşa ciudată.
                        Dar cum poci şti ce spune
                        Oile între ele?

                        Pentru astă minune
                        Am cuvintele mele.
                        Acum, să venim iar la vorba începută:
                        Văzând bietele oi că toate o să piară,

                        După lungi chibzuiri s-aleseră o sută
                        Şi merseră la crai izbăvire să ceară.
                        Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte:
                        Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte

                        Alcătuia un ştab vrednic a fi privit.
                        Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească,
                        Se-nfăţişă smerit şi-ncepu să vorbească:
                        „Ne rugăm să ne-ascultaţi, craiule strălucit!

                        Şi să întorci spre noi mila măriei-tale.
                        Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale,
                        Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat,
                        În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat.”

                        Domnul lup, întrebat,
                        Răspunse cu glas mare:
                        „Stăpâne luminat!
                        Nici un cuvânt nu are:

                        Când le-am năpăstuit?
                        Când am scos biruri grele?
                        Eu iau obicinuit
                        De oaie câte-o piele.

                        Dar prostimea ciudată
                        Aşa e învăţată,
                        Şi făr-a şti ce cere
                        Va nencetat să zbiere.”

                        Măreţul elefant, după ce se gândeşte,
                        Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte:
                        „Ascultă – zice – şi ia aminte
                        La ale noastre crăieşti cuvinte.

                        Cât pentr-o piele, treacă şi meargă,
                        Fiindcă singur spui c-ai dreptate.
                        Dar pentru c-astăzi oaia aleargă
                        La mila noastră, care mult poate,

                        O iert; de dajdii fie scutită;
                        Ale ei plângeri voi să le-ascult;
                        Şi decât pielea obicinuită
                        Să nu poţi cere un păr mai mult.”