Iepurele, ogarul şi copoiul - de Grigore Alexandrescu

                        Calităţile noastre cele mai lăudate
                        Ne sânt ades în lume drept crime reproşate;
                        Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele
                        Oprim executarea intenţiilor rele.

                        Iepurele odată
                        Fu tras la judecată
                        De un ogar. În tufe atuncea prezida
                        Copoiul, şi sentinţe fără apel el da.

                        Ogarul către el aşa se adresă
                        Şi-n limba lui strigă:
                        „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc,
                        Te rog să mă asculţi: eu viu să jeluiesc

                        De acest ticălos,
                        Ce sufletul mi-a scos.
                        Căci vrând a-l întâlni, pe deal sau pe câmpii,
                        El fuge parc-ar fi gonit de vijelii;

                        Ş-apoi n-aleargă drept,
                        Cu el să poţi da piept,
                        Ci merge tot cotiş
                        Şi sare curmeziş;

                        C-un cuvânt, n-are pas, nici umblet creştinesc.
                        Dar ce să mai vorbesc,
                        Când chiar măria-ta, d-o fi cum am aflat,
                        Ai fost adeseori de dânsul înşelat?”

                        „Destul – lătră atunci copoiul cafeniu –
                        Pe el nici îl ascult, purtările-i le ştiu,
                        Orice pentru el crez, şi iată-l osândit
                        Să fie jupuit.

                        Carnea va rămânea pentru judecător,
                        Iar labele vor fi pentru jeluitor.”