Lebăda şi puii corbului - de Grigore Alexandrescu

7.0/10 - 189 de voturi
Lebăda şi puii corbului

                        Lebăda odată-aflase
                        (Însă cum se întâmplase,
                        Nu pot să vă dau cuvânt)
                        Cum că într-un colţ de lume,

                        Într-un loc cu mare nume,
                        Şi pe un frumos pământ,
                        Nişte păsări osândite,
                        Corbi de câţiva ani numite,

                        În primejdie trăiesc.
                        Lebedele au din fire
                        O ciudată presimţire,
                        Care este dar ceresc.

                        Aşa, să le izbăvească,
                        Cu o râvnă părintească,
                        Ea plecă până în zori.
                        Ajungând într-o livede,

                        În culcuş de vulpe vede
                        Pui de corb nezburători,
                        Care într-o vizuină
                        Petrecea ca în grădină,

                        De-a lor soartă mulţumiţi.
                        Pasărea cea albă-ndată
                        Către dânşii se arată,
                        Zice: „Puilor iubiţi!

                        Soarta voastră e de milă:
                        Spuneţi cum pe voi în silă
                        Aici vulpea v-a adus?”
                        Corbuleţii în mirare

                        Răspund iute, râzând tare:
                        „Noi de voie ne-am supus.
                        Vulpe ce e, nu ştim spune,
                        Decât că năravuri bune

                        Acea damă arăta:
                        Că avea coadă pe spate,
                        C-al ei păr în galben bate
                        Şi că ochi lucioşi purta.

                        Ea când ne-a luat de-acasă,
                        Ne-a spus că la a sa masă
                        Are feluri de mâncări,
                        Că e prinţ de dobitoace,

                        Că pe noi va a ne face
                        Să ajungem la mari stări.
                        Ne-a mai spus că ne e rudă,
                        Că din vârsta cea mai crudă

                        Neamul nostru l-a iubit.
                        Ea, ca şi al nostru tată,
                        Că ne tragem ne arată
                        Din vulturul cel slăvit.

                        Şi adesea ne vorbeşte
                        Că din suflet se sileşte
                        A ne da slava dintâi.”
                        Lebăda strigă cu jale:

                        Sunteţi pe a morţii cale,
                        O, voi ai corbului fii!
                        Dar al vostru sec părinte
                        Cum nu şi-a adus aminte

                        Ceea ce i s-a-ntâmplat,
                        Când îşi părăsi locaşul
                        Şi din gură lăsă caşul,
                        Iar de vulpe înşelat?”

                        Puii nebăgând-o-n seamă:
                        „Cale bună-i zic, madamă,
                        Noi nu ştim ce ne vorbeşti.
                        Şi prin astfel de cuvinte,

                        Să ne scoţi acum din minte
                        Cam degeaba te sileşti.”
                        „Eu mă duc, lebăda zise,
                        Însă vouă vă sunt scrise

                        Multe rele să răbdaţi;
                        Căci prostia-vă cea mare,
                        Ca ş-a penii-ntunecare,
                        Nu se poate s-o spălaţi.”