Lebăda şi puii corbului - de Grigore Alexandrescu

7.0/10 - 189 de voturi
Lebăda şi puii corbului

Lebăda odată-aflase

(Însă cum se întâmplase,

Nu pot să vă dau cuvânt)

Cum că într-un colţ de lume,

Într-un loc cu mare nume,

Şi pe un frumos pământ,

Nişte păsări osândite,

Corbi de câţiva ani numite,

În primejdie trăiesc.

Lebedele au din fire

O ciudată presimţire,

Care este dar ceresc.

Aşa, să le izbăvească,

Cu o râvnă părintească,

Ea plecă până în zori.

Ajungând într-o livede,

În culcuş de vulpe vede

Pui de corb nezburători,

Care într-o vizuină

Petrecea ca în grădină,

De-a lor soartă mulţumiţi.

Pasărea cea albă-ndată

Către dânşii se arată,

Zice: „Puilor iubiţi!

Soarta voastră e de milă:

Spuneţi cum pe voi în silă

Aici vulpea v-a adus?”

Corbuleţii în mirare

Răspund iute, râzând tare:

„Noi de voie ne-am supus.

Vulpe ce e, nu ştim spune,

Decât că năravuri bune

Acea damă arăta:

Că avea coadă pe spate,

C-al ei păr în galben bate

Şi că ochi lucioşi purta.

Ea când ne-a luat de-acasă,

Ne-a spus că la a sa masă

Are feluri de mâncări,

Că e prinţ de dobitoace,

Că pe noi va a ne face

Să ajungem la mari stări.

Ne-a mai spus că ne e rudă,

Că din vârsta cea mai crudă

Neamul nostru l-a iubit.

Ea, ca şi al nostru tată,

Că ne tragem ne arată

Din vulturul cel slăvit.

Şi adesea ne vorbeşte

Că din suflet se sileşte

A ne da slava dintâi.”

Lebăda strigă cu jale:

Sunteţi pe a morţii cale,

O, voi ai corbului fii!

Dar al vostru sec părinte

Cum nu şi-a adus aminte

Ceea ce i s-a-ntâmplat,

Când îşi părăsi locaşul

Şi din gură lăsă caşul,

Iar de vulpe înşelat?”

Puii nebăgând-o-n seamă:

„Cale bună-i zic, madamă,

Noi nu ştim ce ne vorbeşti.

Şi prin astfel de cuvinte,

Să ne scoţi acum din minte

Cam degeaba te sileşti.”

„Eu mă duc, lebăda zise,

Însă vouă vă sunt scrise

Multe rele să răbdaţi;

Căci prostia-vă cea mare,

Ca ş-a penii-ntunecare,

Nu se poate s-o spălaţi.”