Mierla şi bufniţa - de Grigore Alexandrescu

                        Într-o pădure deasă, de cetăţi depărtată,
                        Mierla se-ntâlni seara cu bufniţa umflată.
                        „Prietenă – îi zise – ţi-aş face o-ntrebare,
                        Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.

                        Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ţi e plăcută,
                        De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?
                        Nu cunoşti, cum se vede, razele dimine?ii,
                        Dulceaţa primăverii, plăcerile vie?ii.

                        Poate eşti ruşinoasă, şi crezi că nu cânţi bine:
                        Dar eu şi alte păsări mai vrednici decât mine
                        Îţi vom da-nvăţătură, şi vom pune silinţă
                        Să-ţi mai sub?iem glasul cât va fi prin putinţă.

                        Vino mâine la mine să mergem la plimbare,
                        Ca să faci cunoştinţă cu o privighitoare.”
                        Bufniţa îi răspunse: „Îţi mulţumesc, iubită,
                        Eu cu soarele vostru nu sânt obicinuită;

                        Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,
                        Însă, când m-oi deprinde cu a luminii rază.”
                        Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare,
                        Ca altele, să facă cercări de-naintare,

                        Că-nvăţătur-adâncă, idei, filosofie
                        Sânt prea vătămătoare l-a lui copilărie,
                        Declamaţia-aceasta, pompoasă, îngâmfată,
                        De vreţi, poate să fie despoţilor iertată:

                        Numai lor le e bună a unui neam orbire,
                        Căci nu-l lasă să-şi vază a sa nenorocire:
                        Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
                        Sau e o nerozie, sau este o ocară.

                        Noi le-am putea răspunde puţinele cuvinte
                        Bufniţei adresate de mierla cea cuminte:
                        „Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,
                        Daca măcar cercare tu nu faci vreodată

                        Să scoţi cel puţin capu din noaptea-ntunecată,
                        Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?”