Mierla şi bufniţa - de Grigore Alexandrescu

9.0/10 - 162 de voturi
Mierla şi bufniţa

Într-o pădure deasă, de cetăţi depărtată,

Mierla se-ntâlni seara cu bufniţa umflată.

„Prietenă – îi zise – ţi-aş face o-ntrebare,

Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.

Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ţi e plăcută,

De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?

Nu cunoşti, cum se vede, razele dimine?ii,

Dulceaţa primăverii, plăcerile vie?ii.

Poate eşti ruşinoasă, şi crezi că nu cânţi bine:

Dar eu şi alte păsări mai vrednici decât mine

Îţi vom da-nvăţătură, şi vom pune silinţă

Să-ţi mai sub?iem glasul cât va fi prin putinţă.

Vino mâine la mine să mergem la plimbare,

Ca să faci cunoştinţă cu o privighitoare.”

Bufniţa îi răspunse: „Îţi mulţumesc, iubită,

Eu cu soarele vostru nu sânt obicinuită;

Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,

Însă, când m-oi deprinde cu a luminii rază.”

Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare,

Ca altele, să facă cercări de-naintare,

Că-nvăţătur-adâncă, idei, filosofie

Sânt prea vătămătoare l-a lui copilărie,

Declamaţia-aceasta, pompoasă, îngâmfată,

De vreţi, poate să fie despoţilor iertată:

Numai lor le e bună a unui neam orbire,

Căci nu-l lasă să-şi vază a sa nenorocire:

Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,

Sau e o nerozie, sau este o ocară.

Noi le-am putea răspunde puţinele cuvinte

Bufniţei adresate de mierla cea cuminte:

„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,

Daca măcar cercare tu nu faci vreodată

Să scoţi cel puţin capu din noaptea-ntunecată,

Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?”