Nebunia şi amorul - de Grigore Alexandrescu

                        În nişte fabule un poet scrie
                        Că Nebunia şi pruncu-Amor
                        Se jucau singuri pe o câmpie,
                        În primăvara vieţii lor.

                        Ştiţi că copiii cu înlesnire
                        Găsesc sujeturi de neunire;
                        Ei dar odată se gâlceviră
                        Pentru o floare ce întâlniră.

                        Striga Amorul în gura mare;
                        Cealaltă, însă, minut cumplit!
                        Îl izbi-ndată atât de tare,
                        Cât de lumină ea l-a lipsit.

                        Adânc copilul simţi durere,
                        Rămânând astfel fără vedere.
                        Trista lui mumă jalbă porneşte
                        L-al său părinte, stăpân ceresc:

                        Va răzbunare, se tânguieşte;
                        Cu ea toţi zeii compătimesc.
                        Mars şi Apolon, mai c-osebire,
                        Arată mumei a lor mâhnire.

                        S-adună sfatul cel fără moarte
                        Şi hotărâră în obştea lor
                        Ca Nebunia în veci să poarte,
                        Să cârmuiască pe orbu-Amor.

                        Această dreaptă, grea osândire.
                        Din ziua aceea luă-mplinire;
                        Din ziua aceea sunt împreună,
                        Şi Nebunia-l ţine de mână.