Oglindele - de Grigore Alexandrescu

7.0/10 - 195 de voturi
Oglindele

Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte,

Că într-o ţară mare, de aici nu departe,

Plăcuta frumuseţe trecea de urâciune:

Câţi se-ntâmpla s-o aibă se socotea slutiţi;

Iar frumoşi de minune

Se socotea aceia ce era mai pociţi.

Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară,

Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară.

Aşa fieştecine

Socotea despre sine

Ceea ce auzea,

Căci chiar undele gârlei ce curgea prin cetate

Era atât de negre ş-atât de-ntunecate,

Încât nu putea omul nici umbra a-şi vedea.

Dar după multe zile şi vreme-ndelungată,

O corabie mare, cu oglinzi încărcată,

Trecând pe lângă ţara de care vă vorbesc,

O apucă furtuna, o furtună cumplită,

Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,

Pricină de prefaceri, de un folos obştesc;

Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare

Nu mi se pare mare,

Mai vârtos când acesta nu s-atinge de mine.

Împinsă de talazuri, corabia slăbită

Se sfărâmă, dar marfă puţină s-a-necat;

Oglindele mai toate le scoase la uscat.

Locuitorii ţării,

Câţi se afla atuncea pe ţărmurile mării,

Cu toţii alergară,

Şi-n grab le adunară.

Se priviră în ele, şi cuprin?i de mirare

Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare.

Dar aflând dregătorii minunea întâmplată,

Porunciră îndată

A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa

Oglindele acelea oriunde s-ar afla.

Multe se sfărâmară, dar ascunseră multe

Acei care porunca nu vrură s-o asculte.

Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi

Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi.