Privighitoarea şi măgarul - de Grigore Alexandrescu

                        Nenorocita privighitoare
                        Cânta-n pădure a ei durere,
                        Natura-ntreagă da ascultare,
                        Tot împrejuru-i era tăcere.

                        Alţii în locu-mi ar descrie poate
                        Acele tonuri neimitate,
                        Glasul acela-nmlădietor,
                        Ce c-o-ntorsură lină, uşoară,

                        Treptat se urcă şi se coboară,
                        Plin de simţire, plin de amor.
                        Eu vă spui numai că despărţirea
                        Şi suvenire pline de jale,

                        Că nedreptatea, nelegiuirea
                        Era sujetul cântării sale.
                        Un măgar mare ce-o ascultase,
                        Şi ca un aspru judecător

                        Capul pleoştise, sau ridicase
                        Câte-o ureche-n semn de favor,
                        Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
                        Şi c-o neroadă încredinţare:

                        „Am fost – îi zise – aci de faţă,
                        Dar, zău, nu-mi place a ta cântare.
                        Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
                        De nu îţi pare lucru prea greu,

                        La nişte reguli a te supune,
                        Luând de pildă cântecul meu.”
                        Atunci începe cu bucurie
                        Un cântec jalnic şi necioplit,

                        Încât de aspra lui armonie
                        Toată pădurea s-a îngrozit.
                        Privighitoarea, fără sfială,
                        Zise: „Povaţa e în zadar;

                        Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială
                        Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”.