Privighitoarea şi măgarul - de Grigore Alexandrescu
Nenorocita privighitoare
Cânta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.
Alţii în locu-mi ar descrie poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădietor,
Ce c-o-ntorsură lină, uşoară,
Treptat se urcă şi se coboară,
Plin de simţire, plin de amor.
Eu vă spui numai că despărţirea
Şi suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cântării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecător
Capul pleoştise, sau ridicase
Câte-o ureche-n semn de favor,
Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
Şi c-o neroadă încredinţare:
„Am fost – îi zise – aci de faţă,
Dar, zău, nu-mi place a ta cântare.
Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îţi pare lucru prea greu,
La nişte reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu.”
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic şi necioplit,
Încât de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighitoarea, fără sfială,
Zise: „Povaţa e în zadar;
Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”.
