Toporul şi pădurea - de Grigore Alexandrescu

                        Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,

                        Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace

                        Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,

                        Nici nu s-ar povesti.

                        Şi caii lui Ahil, care proorocea,

                        Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.

                        Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc

                        Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc

                        Şi care îmi zicea

                        Că şi el o ştia

                        De la strămoşii lui,

                        Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu

                        De la un alt strămoş, ce nu mai este viu

                        Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.

                        Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,

                        Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.

                        Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,

                        Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

                        Astfel se încep toate: vremea desăvâr?e?te

                        Orice inventă omul şi orice duhul naşte.

                        Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână,

                        Începu să slutească pădurea cea bătrână.

                        Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:

                        „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte –

                        Începură să zică – toporul e aproape!”

                        – „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?”

                        Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute

                        Şi care era singur ceva mai la o parte.

                        – „Nu”. – „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;

                        Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,

                        Decât să ostenească.”

                        Stejaru-avu dreptate:

                        După multă silinţă, cercări îndelungate,

                        Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,

                        Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

                        Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,

                        Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

                        Istoria aceasta, d-o fi adevărată,

                        Îmi pare că arată

                        Că în fieşce ţară

                        Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

                        Nu le aduc streinii, ci ni le face toate

                        Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate.