Uliul şi găinile - de Grigore Alexandrescu

                        Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,
                        Îl legă cu o sfoară,
                        Lângă coteţ afară.
                        De o vecinătate aşa primejdioasă

                        Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
                        Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
                        Începură să vie cât colea să-l privească,
                        Încă şi să-i vorbească.

                        Uliul cu blândeţe le primi pe toate;
                        Le spuse că se crede din suflet norocit
                        Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
                        Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate

                        La dumnealor să vie,
                        Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.
                        Mai adăugă însă că dacă dumnealor
                        Îi vor da ajutor

                        Ca să poată scăpa,
                        El le făgăduieşte
                        – Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte –
                        Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:

                        Încă din înălţime, el le va da de ştire,
                        Când asupră-le vulpea va face năvălire.
                        Astă făgăduială
                        Nu mai lăsă-ndoială;

                        Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
                        Pe cineva destoinic să va să le păzească,
                        S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
                        Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.

                        Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
                        Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
                        Pe urmă câte vrei.
                        „Ce pază este asta? strigă una cu jale,

                        Vorba măriei tale
                        Era să ne păzeşti,
                        Iar nu să ne jertfeşti.”
                        – „O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,

                        Şi ce fel m-am jurat.
                        Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
                        Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus”.
                        Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:

                        Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
                        Uliii sunt cinstiţi,
                        Când sunt nenorociţi.