Uliul şi găinile - de Grigore Alexandrescu

9.0/10 - 180 de voturi
Uliul şi găinile

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,

Îl legă cu o sfoară,

Lângă coteţ afară.

De o vecinătate aşa primejdioasă

Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,

Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,

Începură să vie cât colea să-l privească,

Încă şi să-i vorbească.

Uliul cu blândeţe le primi pe toate;

Le spuse că se crede din suflet norocit

Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.

Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate

La dumnealor să vie,

Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă însă că dacă dumnealor

Îi vor da ajutor

Ca să poată scăpa,

El le făgăduieşte

– Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte –

Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:

Încă din înălţime, el le va da de ştire,

Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială

Nu mai lăsă-ndoială;

Şi găinile proaste, ce doreau să găsească

Pe cineva destoinic să va să le păzească,

S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,

Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.

Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată

Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,

Pe urmă câte vrei.

„Ce pază este asta? strigă una cu jale,

Vorba măriei tale

Era să ne păzeşti,

Iar nu să ne jertfeşti.”

– „O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,

Şi ce fel m-am jurat.

Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,

Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus”.

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:

Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.

Uliii sunt cinstiţi,

Când sunt nenorociţi.