Domnia elefantului - de Ivan Andreievici Krâlov

7.0/10 - 161 de voturi
Domnia elefantului

Acel mare şi puternic,

Măcar cât de bun să fie, nemândru şi răbdător,

Însă fiind făr’ de minte eu nu-l socotesc de vrednic

Să fie cârmuitor;

Căci odată elefantul s-au rânduit în domnie,

Şi măcar că ei, fireşte, au multă înţelepciune,

Sunt la trup mari, arătoşi

Şi vârtoşi,

Însă, lucru de minune,

Că acest principe-al nostru avea atâta prostie,

Că bietele oi şi capre, plângându-se lui odată

Asupra lupilor aprigi că le jupoaie de piele,

El au început îndată

A plânge de a lor jale,

Şi cu mânie răcnind:

„O, lupi plini de vicleşuguri! O, tâlhari nelegiuiţi,

De unde vi s-au dat voie pe oi, capre să beliţi?”

Iar lupii, îngenunchind,

Au zis: „Nu te întărta,

O, doamne, măria ta!

Căci însuşi tu ne-ai dat voie, făcându-ţi milă de noi,

Să strângem cest bir uşor de la varvarele oi,

Luând de fieştecare numai câte o pielcică,

Ca să ne facem cojoace.

Deci aceste toante dobitoace,

Pentru aşa lucru de nimică,

Se jeluiesc măriei tale

Degeaba şi făr’ de cale…”

Atunci elefantul zise: „Bravo, voi aveţi dreptate,

Dacă nu mă înşelaţi,

Adică de nu luaţi

Câte două piei de oaie, pentru care strâmbătate,

De voi afla că o faceţi, grozav veţi fi pedepsiţi.

Câte o pielcică, însă, făr’ de grijă jupuiţi;

Şi voi, oilor, să nu mai îndrăzniţi

Cu jalbe să mai veniţi.

Căci a mea milă domnească strâmbătate nu va face,

Lăsând pe bieţii lupi iarna să peie făr’ de cojoace.”