Drumeţii şi câinii - de Ivan Andreievici Krâlov

                        Doi prieteni sara la un loc mergea,
                        Şi de-a lor interesuri între ei vorbea,
                        Şi iată,
                        Deodată,

                        De lângă o poartă,
                        Un câine au lătrat,
                        După care alţii, de prin alte curţi,
                        Sărind i-au împresurat.

                        Şi aşa erau de mulţi,
                        Că unul din trecători o piatră au apucat;
                        Atunci celălalt au strigat:
                        „O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte,

                        Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!
                        Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea.”
                        Şi adevărat, că-ndată
                        Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat,

                        Laia de câini toată
                        Au început a tăcea
                        Şi nu i-au mai supărat.
                        Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi,

                        Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,
                        Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cât poţi,
                        Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârşit, vor tăcea.
                        Sau când te latră un câine,

                        Astupă-i gura cu pâine.