Frunzele şi rădăcina - de Ivan Andreievici Krâlov

8.0/10 - 166 de voturi
Frunzele şi rădăcina

Într-o zi de primăvară, frumoasă şi seninată,

Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată,

Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească

Şi să fălească

A lor desime tufoasă

Şi umbroasă,

Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor ce

umbrim,

Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,

Îi răsfăţat şi plăcut?

Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,

Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează;

Şi tot noi umbrim păstorul,

Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,

Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi săltează,

Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori

La noi vin de desfătează

Şi primăvara serbează.

Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,

Şuguiţi cu noi neîncetat”…

Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au răspuns:

„Voi, frunzelor, aţi uitat

Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”

Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas

mare:

„Cine este-acolo, oare,

Cu noi de se potriveşte

Şi cu obrăznicie grăieşte?”

„Noi suntem aciea care în întuneric trăim

Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim.

Au voi pe noi nu ne ştiţi,

Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,

Şi înalţi,

Pe care voi înverziţi?

Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,

Că natura au vrut să ne osebească,

Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească,

Spre trecătoarea podoabă.

Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,

Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă

Decât numai pentru foc.”

Fabula de la sine

Se-nţelege bine,

Făr-a fi tâlcuită de mine.