Ţânţarul şi păstorul - de Ivan Andreievici Krâlov

                        Un păstor dormea la umbră, având păzitor pe câini,

                        Iar un şarpe văzându-l, iese de sub spini,

                        Se târăşte pân’ la dânsul cu limba de venin plină,

                        Voind să-l muşte de moarte…

                        Iar unui ţânţar de-aproape, fiindu-i de dânsul milă,

                        Împunge pe somnorosul cu pliscul în nas cât poate.

                        Deci trezindu-se păstorul, pe şarpe l-au omorât,

                        Dar mai întâi pe ţânţar aşa de rău îl plesnise,

                        Că jos mort l-au oborât,

                        Măcar că el de moarte îl mântuise.

                        Cel slab oricât celui tare de cearcă să-i facă bine,

                        Şi vrea ochii să-i deschidă ca adevărul să vază,

                        El să nu spereze altă răsplătire pentru sine

                        Mai bună decât ţânţarul când să ne muşte cutează.