Cei doi catâri - de La Fontaine

                        Doi catâri pe-o cale:
                        Unu-ovăz purtând,
                        Celălalt, cu banii taxelor pe sare.
                        Tare mândru-acesta de ce-avea-n spinare,

                        O altă povară n-ar fi vrut nicicând.
                        Cu un pas semeţ călcând,
                        Tot suna din clopoţel; –
                        Vine-o ceată de duşmani,

                        Să-i ia sarcina de bani,
                        Se reped asupra lui,
                        Şi-l lovesc în chip şi fel,
                        Trag de frâu, pe loc îl ţin,

                        Pentru el scăpare nu-i
                        Şi lovit se zbate-n chin.
                        – Asta e – atunci a zis –
                        Ceea ce mi s-a promis?

                        Semenul ce-n urmă vine
                        Scapă de răufăcător,
                        Iar eu zac aici şi mor.
                        Celălalt catâr i-a spus:

                        – Nu e totdeauna bine
                        Să ai treburi prea înalte.
                        Dacă-ndeplineai la moară
                        Rosturi ca şi mine-ncalte,

                        N-ai fi fost acum răpus.