Cerbul privindu-se în apă - de La Fontaine

7.0/10 - 132 de voturi
Cerbul privindu-se în apă

Privindu-se într-un izvor de-o limpezime rară,

Un cerb, odinioară,

Îşi lăuda podoaba coarnelor bogată,

Dar se gândea cum suferă – şi nu o dată –

Că-i sunt picioarele ca nişte fuse,

A căror subţirime în apă se pierduse.

„De la picioare pân’la creştet ce disproporţie – trist

Spune –

Văzându-le în unde umbra. înaltelor lăstare

Le poate-atinge vârful cununa mea minune.

În schimb, picioarele nu-mi fac deloc onoare.”

Abia-şi spusese că nu poate acest ponos să-ndure

Că a zărit un câine-lup, de vânătoare,

Şi, ca atare,

A trebuit neapărat să se ascundă în pădure.

Dar coarnele îi fură-acum

O piedică printre copaci, în drum,

Împotrivindu-se efortului pe care

Spre a-l salva-l făceau subţirele picioare.

Trecu atunci prin mintea-i un gând cu totul nou:

Să blesteme podoaba, al cerului cadou.

Exagerăm ce e frumos, dispreţuim ce e util,

Cu toate că frumosul ne-aduce-adesea jale;

Îşi ponegrise cerbul tot ce-l făcea agil

Şi-şi lăudase tocmai o stavilă în cale.