Cerbul privindu-se în apă - de La Fontaine

                        Privindu-se într-un izvor de-o limpezime rară,
                        Un cerb, odinioară,
                        Îşi lăuda podoaba coarnelor bogată,
                        Dar se gândea cum suferă – şi nu o dată –

                        Că-i sunt picioarele ca nişte fuse,
                        A căror subţirime în apă se pierduse.
                        „De la picioare pân’la creştet ce disproporţie – trist
                        Spune –

                        Văzându-le în unde umbra. înaltelor lăstare
                        Le poate-atinge vârful cununa mea minune.
                        În schimb, picioarele nu-mi fac deloc onoare.”
                        Abia-şi spusese că nu poate acest ponos să-ndure

                        Că a zărit un câine-lup, de vânătoare,
                        Şi, ca atare,
                        A trebuit neapărat să se ascundă în pădure.
                        Dar coarnele îi fură-acum

                        O piedică printre copaci, în drum,
                        Împotrivindu-se efortului pe care
                        Spre a-l salva-l făceau subţirele picioare.
                        Trecu atunci prin mintea-i un gând cu totul nou:

                        Să blesteme podoaba, al cerului cadou.
                        Exagerăm ce e frumos, dispreţuim ce e util,
                        Cu toate că frumosul ne-aduce-adesea jale;
                        Îşi ponegrise cerbul tot ce-l făcea agil

                        Şi-şi lăudase tocmai o stavilă în cale.