Iepurele şi broaştele - de La Fontaine

8.0/10 - 139 de voturi
Iepurele şi broaştele

Un iepure şedea pe gânduri, în vizuina sa,

Căci ce putea în adăpostu-i să facă altceva?

Căzuse într-o sumbră stare:

E trist şi ros de-nspăimântare.

„Fiinţele – spunea – fricoase din natură

Nenorociri îndură!

Nu pot să-nghită-n pace

Mâncarea ce le place.

N-au bucurii depline; primejdii calea le-o aţin.

Şi eu trăiesc asemeni: această spaimă rea

Îmi stinghereşte veşnic somnul, deschişi chiar dacă ochii-i

Ţin.

– îndreaptă-te! – să spună ar putea

O minte înţeleaptă.

Dar frica se îndreaptă?

De altfel, ştiu, această frică

Nu este nici la om mai mică.”

Tot frământând acestea-n gând, i-i mintea ca năucă.

De grijă şi de spaimă,

Stă cu urechile ciulite şi vorba o îngaimă.

O umbră sau un foşnet – şi febra îl apucă.

Deodată bietul animal

Aude chiar un fâşâit,

Pe care-l ia drept un semnal

Că trebui să fugă – şi-ndată a fugit.

Tot alergând, ajunse la o baltă.

Trezite, broaştele din mal, ca la un semn, se saltă

Şi-n apă au ţâşnit.

„Şi eu pe alţii – zise – îi înspăimânt, vezi bine,

Întocmai cum şi alţii mă sperie pe mine.

Îndată ce mă văd,

Fug animalele ca de prăpăd.

De unde-mi vine atâta voinicie?

Să fiu eu un războinic? – Ce să fie?”

Nu e fricos pe lume – s-ar zice, în sfârşit –

Ca-n spaimă să nu fie de altul depăşit.