Leul şi Măgarul la vânătoare - de La Fontaine

9.0/10 - 109 de voturi
Leul şi Măgarul la vânătoare

Monarhul dobitoacelor, năprasnic,

Voia să dea, de ziua lui, un praznic

Şi chibzui să facă o mare vânătoare,

De urşi, de cerbi, de lupi, de căprioare

Şi de mistreţi,

Că el nu-şi pierde vremea cu vrăbii sau sticleţi.

Şi, ca să scoată grabnic vânatul din unghere,

L-a pus pe Măgărilă într-un tufiş, să zbiere.

Iar când porni să ragă din răsputeri Măgarul,

Dezlănţuit deodată, ca viforul în toi,

Ai fi jurat că sună din surle tot Tartarul,

Ca-n ziua Judecăţii de apoi.

De răgete-ngrozindu-se de-a binele,

Pornind înnebunite spre zăvoi,

Cădeau în gheara Leului jivinele.

– Vezi ce făcui, îi zise, prin răgetele mele?

– Da, îi răspunse Leul, cumplit ai mai răgit,

Că eu

– Cât sunt de Leu –

M-aş fi-ngrozit,

De nu aveam – ca toate jivinele – habar

Că eşti, aşa cum eşti, doar un măgar…

De-ar fi-ndrăznit, se supăra Măgarul

De spuse şi de ton;

Dar, chibzuit, şi-a îndurat amarul,

Că nu-i, de felul lui, un fanfaron.