Leul şi Măgarul la vânătoare - de La Fontaine

                        Monarhul dobitoacelor, năprasnic,
                        Voia să dea, de ziua lui, un praznic
                        Şi chibzui să facă o mare vânătoare,
                        De urşi, de cerbi, de lupi, de căprioare

                        Şi de mistreţi,
                        Că el nu-şi pierde vremea cu vrăbii sau sticleţi.
                        Şi, ca să scoată grabnic vânatul din unghere,
                        L-a pus pe Măgărilă într-un tufiş, să zbiere.

                        Iar când porni să ragă din răsputeri Măgarul,
                        Dezlănţuit deodată, ca viforul în toi,
                        Ai fi jurat că sună din surle tot Tartarul,
                        Ca-n ziua Judecăţii de apoi.

                        De răgete-ngrozindu-se de-a binele,
                        Pornind înnebunite spre zăvoi,
                        Cădeau în gheara Leului jivinele.
                        – Vezi ce făcui, îi zise, prin răgetele mele?

                        – Da, îi răspunse Leul, cumplit ai mai răgit,
                        Că eu
                        – Cât sunt de Leu –
                        M-aş fi-ngrozit,

                        De nu aveam – ca toate jivinele – habar
                        Că eşti, aşa cum eşti, doar un măgar…
                        De-ar fi-ndrăznit, se supăra Măgarul
                        De spuse şi de ton;

                        Dar, chibzuit, şi-a îndurat amarul,
                        Că nu-i, de felul lui, un fanfaron.