Leul şi Tăunul - de La Fontaine

– Piei, scârnăvie!, zise Leul cu mânie,
Răstindu-se la un Tăun.
– Tu crezi că mult îmi pasă mie
Că ţie unii rege-ţi spun?

Ce, vrei să te măsori cu mine?
Te-oi sătura, eu, de război!
Doar boii-s mai voinici ca tine,
Şi eu îi mân pe unde voi!

Sunând pe loc chiar el asaltul
Şi săgetând înaltul,
Îi bâzâie pe la obraji
Şi-l ciupe crâncen de grumaji.

Se zbate patrupedul, cu ochii foc, greoi
Şi spumegând, scrâşnind ca un nebun,
Răcneşte de mânie ca-n ziua de apoi
De tremură jivinele-n zăvoi.

Şi tot cumplitul lor război,
Universalul tărăboi,
E opera unui Tăun!
Îl pişcă-ntruna peste tot,

Ba de spinare, ba de bot;
Iar când îi intră într-o nară,
Se face Leul foc şi pară:
Şi rage, geme, se sfâşie,

Turbând de chin şi de mânie
Şi ameţit, trudit şi frânt,
Se prăbuşeşte la pământ…
Ispitele trufiei adesea ne împing

Să ne împăunăm prea mult cu gloria.
Pornind să-şi trâmbiţeze, chiar el, în slăvi, victoria,
Se prăpădi Tăunu-ntr-o plasă de Paing.
Eu cred că două tâlcuri poţi să desprinzi de-aici:

Întâi că dintre inamici,
Mai de temut sunt cei mai mici.
Şi-al doilea că cei ce, deseori,
Din mari primejdii, ies biruitori,

N-ajung mereu la capăt s-o tot scoată,
Ci pier cândva dintr-o nimica toată.
Că, vezi, aşa-i norocul: se-nvârte ca o roată!