Leul şi Tăunul - de La Fontaine

7.0/10 - 132 de voturi
Leul şi Tăunul

– Piei, scârnăvie!, zise Leul cu mânie,

Răstindu-se la un Tăun.

– Tu crezi că mult îmi pasă mie

Că ţie unii rege-ţi spun?

Ce, vrei să te măsori cu mine?

Te-oi sătura, eu, de război!

Doar boii-s mai voinici ca tine,

Şi eu îi mân pe unde voi!

Sunând pe loc chiar el asaltul

Şi săgetând înaltul,

Îi bâzâie pe la obraji

Şi-l ciupe crâncen de grumaji.

Se zbate patrupedul, cu ochii foc, greoi

Şi spumegând, scrâşnind ca un nebun,

Răcneşte de mânie ca-n ziua de apoi

De tremură jivinele-n zăvoi.

Şi tot cumplitul lor război,

Universalul tărăboi,

E opera unui Tăun!

Îl pişcă-ntruna peste tot,

Ba de spinare, ba de bot;

Iar când îi intră într-o nară,

Se face Leul foc şi pară:

Şi rage, geme, se sfâşie,

Turbând de chin şi de mânie

Şi ameţit, trudit şi frânt,

Se prăbuşeşte la pământ…

Ispitele trufiei adesea ne împing

Să ne împăunăm prea mult cu gloria.

Pornind să-şi trâmbiţeze, chiar el, în slăvi, victoria,

Se prăpădi Tăunu-ntr-o plasă de Paing.

Eu cred că două tâlcuri poţi să desprinzi de-aici:

Întâi că dintre inamici,

Mai de temut sunt cei mai mici.

Şi-al doilea că cei ce, deseori,

Din mari primejdii, ies biruitori,

N-ajung mereu la capăt s-o tot scoată,

Ci pier cândva dintr-o nimica toată.

Că, vezi, aşa-i norocul: se-nvârte ca o roată!