Un om, păgân din vremurile vechi,
Ţine-n cămin un zeu de lemn, din cei
Ce sunt mai surzi ca surzii, chiar dacă au urechi.
Îi aducea, ca jertfă, mereu boi rotofei,
Încununaţi cu falnice cununi,
Şi aştepta, la rândul său, minuni.
Dar în zadar, căci idolul de lemn
Nici nu se sinchisea să-i dea un semn
– Comoară, moştenire, noroc sau alt hatâr –
Fiind mai îndărătnic decât e un catâr.
Ba, când cădeau, adesea, prin ţarini ploi cu grindini,
Îi prăpădeau recolta tot lui, mai pretutindeni.
Ci el, uitând păţaniile,
Nu contenea cu daniile.
Dar mâniat, odată, cumplit, ca un balaur,
Îl face bucăţele cu un par,
Găsindu-i burdihanul ticsit cu bani de aur…
– Cât te-am cinstit cu jertfe pe altar,
Un crăiţar nu mi-ai adus, măcar.
Deci, nu mai ai ce căuta, preasfinte,
În casa mea, de astăzi înainte!
Un necioplit sălbatic şi fără pic de minte
Sau tu, un zeu semeţ, mi-i tot atâta:
Din voi nu scoate omul ceva decât cu bâta!