Victoria învăţăturii - de La Fontaine

7.0/10 - 137 de voturi
Victoria învăţăturii

După cum o să vedeţi,

Zice-se că ar fi fost,

Mai demult,

Doi târgoveţi:

Un bogat-semeţ şi prost –

Şi-un sărac,- băiat isteţ.

Stând de vorbă pe o dreavă,

Se treziră la gâlceavă.

Cel bogat, om certăreţ

Pretindea că-i mai de preţ

Şi se cade ca oricine

Cu respect să i se-închine

(Banii au şi ei un rost:

Merite dau celui prost!)

– Prietene, ascultă-mă pe mine,

Eu socotesc că nu ţi se cuvine

Să fii cinstit ca om de rangul meu.

Poţi tu să dai ospeţe cum dau eu?

Te văd citind. La ce-ţi serveşte în viaţa,

Când ai palatul în pod – o chichineaţă-

Şi vara porţi, ca iarna, aceeaşi haină sumbră,

Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?

Republicii nu-i trebuiesc golanii,

Ci cei ce ştiu să-şi cheltuiască banii.

Cu mesele şi luxul, eu risipesc comori.

Pe urma mea trăiesc, cum ştii prea bine,

Atâţia meseriaşi şi negustori

Şi câte un pârlit de scrip, ca tine…

I-ar fi răspuns săracul aşa cum se cuvine,

Dar a tăcut, având prea mult de spus.

Şi iată că războiul l-a răzbunat mai bine,

Căci fără milă, Marte, oraşul le-a distrus.

În alt oraş săracul, om cult şi renumit,

Fu găzduit, cinstit şi răsplătit,

În timp ce bogătaşul, acum sărac şi prost,

Rămase fără adăpost…

Păţania a limpezit gâlceava:

Vârtejul soartei spulberă doar pleava

Lăsând pe loc grăunţele de aur.

Învăţătura-i pururi un tezaur.