Vulpea şi Veveriţa - de La Fontaine

8.0/10 - 189 de voturi
Vulpea şi Veveriţa

Ori peste cine vezi c-a dat năpasta,

De nimeni să nu râzi pe lumea asta.

Chiar dacă n-ai păcate sau cusururi,

Au crezi că fericirea ta-i de-a pururi?

Esop ne dă şi el la fel povaţă,

Dar astăzi iau o pildă chiar din viaţă.

Făcea cumătra Vulpe, odată, mare haz

De-o Veveriţă mică, ajunsă la necaz,

Ce se juca-ntr-un paltin, cu toată voioşia,

Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia.

– Cu coada ta stufoasă în van ţi-acoperi mutra

(Striga la ea de jos, din ierburi, cutra),

Că vântul te snopeşte cu cât te sui mai sus!

Nu-ţi mai aduci aminte, surato, ce ţi-am spus?

Umblai după înalturi cu trăsnetul vecine.

Vezi ce păţişi, neghioabo? Mai bine e de mine:

Dau fuga, la nevoie,-n vizuină.

Dar mai aştept puţin acum, vecină,

Ca să te văd zdrobită la tulpină!

Şi, dând târcoale-ncoace şi-ncolo după pui,

Mai gâtui destui.

Avea îndată vântul mânia să şi-o curme

Şi iar trona în slăvi seninul soare.

Un Vânător din preajmă, pornind la vânătoare,

Zări lângă bârlogul Cumetrei nişte urme.

„Aci erai? (îşi zise-n gândul lui).

Stai că te satur eu de pui:

Am să-ţi atârn, Cumătră, blana-n cui!”

Şi puse-ndată câinii bârlogul să i-l scurme.

Văzând-o pe Cumătra-nhăţată de grumaz,

Şi Veveriţa noastră putea să facă haz,

Dar se-nvăţase minte din propriul ei necaz.