Alba de la munte - de Vasile Alecsandri

„Albo, Albo de la munte!
Ce-ai pus fesciorul pe frunte
Că ţi-au ieşit vorbe multe.”
„Las’ să iasă că nu-mi pasă,

Inima-mi de dor e arsă,
Că bădica-i dus de-acasă,
Să-mi cosească fân cu rouă,
Frânge-i-s-ar coasa-n două,

Să vie la alta nouă!
Să-mi cosească fân, costrele,
Facă-şi coasa bucăţele,
Să vie-n braţele mele!

Să-mi cosească fân cu floare,
Ca să-mi fie de răcoare
La cap şi la ţâţişoare.
Zică lumea, că-i dau pace,

Eu m-oi purta şi voi face
După cum lui badea-i place.
Zică lumea ce va zice,
Ea n-a putea să ne strice,

Dragostea să ne-o ridice;
Că mă ţine badea bine,
Inima lui e la mine
Ş-a mea o poartă cu sine.

Inima lui îmi grăieşte,
Ş-a mea lui încă-i şopteşte;
Una de alta doreşte,
C-amândouă sunt legate

Cu legături înfocate
Ş-una pentru alta bate.
Acel lanţ ce le cuprinde
Între ele când se-ntinde

Cu mare foc le aprinde,
Iar când s-adun amândouă,
Atuncea parcă le plouă
O răcoreală de rouă.

Aşa le e jurământul,
Îs legate cu cuvântul
Să le despartă pământul!”