Alba de la munte - de Vasile Alecsandri

„Albo, Albo de la munte!

Ce-ai pus fesciorul pe frunte

Că ţi-au ieşit vorbe multe.”

„Las’ să iasă că nu-mi pasă,

Inima-mi de dor e arsă,

Că bădica-i dus de-acasă,

Să-mi cosească fân cu rouă,

Frânge-i-s-ar coasa-n două,

Să vie la alta nouă!

Să-mi cosească fân, costrele,

Facă-şi coasa bucăţele,

Să vie-n braţele mele!

Să-mi cosească fân cu floare,

Ca să-mi fie de răcoare

La cap şi la ţâţişoare.

Zică lumea, că-i dau pace,

Eu m-oi purta şi voi face

După cum lui badea-i place.

Zică lumea ce va zice,

Ea n-a putea să ne strice,

Dragostea să ne-o ridice;

Că mă ţine badea bine,

Inima lui e la mine

Ş-a mea o poartă cu sine.

Inima lui îmi grăieşte,

Ş-a mea lui încă-i şopteşte;

Una de alta doreşte,

C-amândouă sunt legate

Cu legături înfocate

Ş-una pentru alta bate.

Acel lanţ ce le cuprinde

Între ele când se-ntinde

Cu mare foc le aprinde,

Iar când s-adun amândouă,

Atuncea parcă le plouă

O răcoreală de rouă.

Aşa le e jurământul,

Îs legate cu cuvântul

Să le despartă pământul!”