Badiu - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 115 de voturi
Badiu

Pe luciul Dunării,

La scursurile gârlei,

La cotitura mării,

Ian că se zărea plutind,

Cu lopeţile vâslind,

Cu pânzele fâlfâind,

Un caic mare, bogat,

Cu postav roş îmbrăcat,

Pe-n afară zugrăvit

Şi pe margini poleit.

Da-n caic cine era?

Era căpitan-Paşa,

Baş-agaua turcilor,

Măcelarul frâncilor,

Cu cincizeci de brăileni,

Şi cincizeci de bosnieni,

Brăileni din Brăila,

Bosnieni din Bosnia.

Ei, mări, cu toţi veneau

Şi pe mal se coborau

În cel sat mare, sârbesc,

Jumătate românesc,

La casele Badiului,

Badiului bulgarului,

Frăţiorul Marcului.

„Dalbo, dalbă, jupâneasă!

Cu ochi mari de puică-aleasă;

De ţi-e Badiul tău acasă,

Zi-i degrabă ca să iasă,

Iar de-i dus în deal la vie,

Mergi de-i zi să nu mai vie,

Că s-a trecut de glumie!”

„Nu-i la vie, şi-i în casă

Cu paloşul gol pe masă.

Badiului voinic nu-i pasă

Nici de cursă duşmănească,

Nici de oaste-mpărătească!”

Badiule, te ţine bine,

Că urdia întreagă vine!

Turcii vin grămadă, claie,

Capul tău să mi ţi-l taie

Şi să-l ducă pe tipsie

De peşcheş la-mpărăţie.

Iată lupta se-ncleşta:

Badiul singur se lupta,

Chiar în sânge se scălda

Şi din loc el nu se da.

Dar când trupul oboseşte,

Când puterea se sfârşeşte,

Inima la ce-ţi slujeşte!

Badiul meu slăbea, cădea,

Turcii rămaşi mi-l prindeau

Şi-l ferecau peste tot,

Şi-l legau strâns cot la cot

Jos la stâlpul hornului,

La dogoarea focului,

Cu frânghie de mătase,

Viţele împletite-n şase…

Tăiau carnea până la oase!

Badiul greu se răsucea

Şi din gură-ncet zicea:

„Băduleasa mea frumoasă!

De mi-ai fost tu credincioasă,

Mergi degrabă la cămară,

De ia galbeni din comoară.

Umple-ţi poala plină, rasă

S-o revarsă-aici prin casă,

Doar or vrea ca să mă lasă!”

La bani turcii năvăleau,

Şi pe jos se tăvăleau,

Dar pe Badiul nu-l slăbeau!

Badiul încă mai zicea:

„Băduleasa mea frumoasă!

Cu ochi mari de puică-aleasă,

Mergi degrabă în cea casă;

Pune faţă la ghileală,

Buze moi la rumeneală

Şi sprâncene la cerneală;

Apoi vină aicea-n casă,

Doar or vrea ca să mă lasă!”

Mândra cât se arăta,

Baş-agaua se-mbăta,

Dar de Badiul ce zăcea,

Milă nici ca-i se făcea!

Badiul încă-ncet zicea:

„Băduleasa mea frumoasă!

De-mi eşti soaţă credincioasă,

Fă la apă că purcezi,

Şi-n fugă să te repezi

Pe la gura pivniţei,

Tot de-a lungul uliţei,

La casele Marcului,

Frăţiorul Badiului,

Şi dă lui pe loc de ştire

Că mă aflu la pieire.”

Băduleasa purcedea,

Dar la apă nu mergea,

Ci-ntr-o fugă ajungea

La casele Marcului,

Marcului bulgarului,

Frăţiorul Badiului:

„Alei! cumnăţica mea!

Răsărit-ai ca o stea,

Ce vânt dulce te-a bătut,

La noi de te-ai abătut?”

„Am venit să-ţi dau de ştire

Că mi-e Badiul la pieire,

Pe mâna bosniacilor

Şi a brăilenilor!”

Băduleasa nu sfârşea, –

Marcul se şi repezea,

Buzduganul învârtind

Şi din gură chiuind:

„Măi bosniaci, măi brăileni,

Mişei duşmani şi vicleni!

V-aruncaţi sută pe-un om

Ca şi ciorile pe-un pom.

Ce vi-i robul vinovat,

Astfel de l-aţi ferecat?

De vă-i robul de iertat,

De vândut sau de schimbat.

Mie mi-e de cumpărat.”

„Nu ne-i robul de vândut

Ci ne-i robul de pierdut.”

„Alei! frate Badiule,

Cum te calcă babele!”

Cât zicea, se repezea,

Stâlpul hornului smuncea,

Pe Badiu că-l slobozea

Şi din gură-i poruncea:

„Bate tu marginile,

Că eu bat mijloacele,

Care-a scăpa de la mine,

Să nu scape de la tine!”

Amândoi turbat răcneau,

Vârteji de moarte făceau,

Printre turci se învârteau,

Turcii sărea şi fugea

Dar păcatu-i ajungea!

Care scăpa de stâlpan,

Nu scăpa de buzdugan!

Noaptea neagră când cădea,

Clăi de turci în foc ardea,

Şi lumina se-ntindea

Pe luciul Dunării,

Pe valurile mării.

Iar nevasta Badiului,

Cumnăţica Marcului,

La cel foc grozav căta

Şi cu jale cuvânta:

„Alei! frate Badiule!

Cumnăţele Marcule!

Auziţi voi parele

Cum mănâncă oasele?

Auziţi voi mamele

Cum îşi plâng păcatele?”