Biserica risipită - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 107 de voturi
Biserica risipită

I

Sus, pe muntele Ceahlău,

Stă la pândă Duhul rău

Şi aruncă peste munţi

Ochii săi şerpii şi crunţi,

Cu ochirea-i să zărească,

Vreo pradă sufletească.

Dar deodată el tresare,

Căci aude-n depărtare

Glas de clopot chemător

Printre munţi răsunător

Şi cu groază el zăreşte

Pe câmpia ce-nverzeşte

O biserică măreaţă

Strălucind albiu prin ceaţă

Lâng-a Bistriţei verzi maluri

Ca un vas frumos pe valuri.

II

Satan urlă, Satan zbiară,

Căci mai vede, vede iară

Şiruri albe de români,

De femei cu flori în mâni,

Şi copii şi mândre fete,

Şi flăcăi cu negre plete,

Coborând ca lungă oaste,

Pe-ale dealurilor coaste,

Răzbătând codrii pustii,

Trecând peste ape vii.

Şerpuind prin văi adânci.

Sărind peste-nalte stânci,

Şi îndreptându-se în cale

La biserica din vale,

Unde clopotul suna

Şi-n văzduh se legăna.

III

Satan urlă, Satan zice:

„Repezi-mă-voi de-aice,

Şi în gheară de-o voi strânge,

Limba-n clopot o voi frânge,

Vecinic ea să nu mai sune

Ceasul crunt de rugăciune!”

Şi cum zice, în turbare,

De pe munte falnic sare,

Aripi negre întinzând

Şi cu ele-ntunecând

Şapte codri mari, cărunţi,

Şapte sate, şapte munţi!

El se-nalţă şi se lasă

Pe clopotniţa frumoasă,

Ca un vultur răpitor

Pe o lebădă în zbor.

IV

Turnul geme-n temelie

Ca de aspră vijelie.

Clopotul dogit răsună

Clătinat ca de furtună,

Şi pe iarbă vestejită

Cade crucea aurită.

Iar Satan grozav scrâşneşte,

Clopotul din turn smunceşte

Şi-l aruncă-n depărtare

Peste Bistriţa cea mare.

„Unde eşti, Dumnezeu sfinte?

Unde eşti, Doamne părinte?

De laşi tu pe Duhul rău

Să calce locaşul tău?”

Astfel munţii stau privind,

Către ceruri glăsuind!

V

Iară Bistriţa vitează,

Apele-şi înfuriază,

Vrând cu zgomot să înece

Pe Satan în sânu-i rece.

Ea adună mări de apă

Şi-ntr-o clipă malul sapă,

Încât turnul de pe mal

Cade-n aprigul ei val

Cu Satan ce se afundă

Ca un fulger într-o undă!

Apa saltă, clocoteşte,

Nici că se mai limpezeşte!

Şi de-atunci în acel loc

Ea tot fierbe ca de foc.

Şi adeseori s-aude

Răsuflând gemete crude.

VI

Spun păstorii din Ceahlău

Că în timpul acel greu

Cerurile sau deschis

Ş-un glas tainic ar fi zis:

„Tu ce-ai fost de iad călcată,

Mănăstire blestemată,

Tu să ai atunci iertare,

De blestem să ai scăpare,

Când doi îngeri iubitori

Într-o noapte fără nori

S-or opri din a lor cale

Pe risipurile tale,

Şi prin dulcea lor iubire

Ţi-or aduce-a mea sfinţire!”

*

– Fost-a, nu, aşa minune?

Bistriţa o poate spune!