Bogdan - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 100 de voturi
Bogdan

Lăpuşneanu cel cumplit

Stă pe scaun poleit.

Curtea-i plină de boieri,

Vornici, hatmani, vistieri

Ce se-nchină Domnului

Şi se tem de ura lui

Că ura lăpuşnănească

E pieire boierească.

Iată, mări, că deodată

Un luceafăr se arată

Cu chip vesel şi domnesc

Şi cu mersul voinicesc!

Cine-i mândrul tinerel,

Care-i tras printr-un inel?

E Bogdanul cel glumeţ

Şi la luptă îndrăzneţ,

Şi de carte cărturar

Şi de arc bun săgetar.

El în sală-naintează

Şi la Domnu-ngenunchează,

Apoi zice: „Mă rog ţie,

Taică, Doamne din domnie,

Voie dă-mi să iau soţie

Ursita ce-mi place mie.

Ea nu-i fată de-mpărat

Şi-i chiar de litean bogat

Şi de lege lepădat,

Da-i fecioară ca o stea,

Mândră ca o păsărea,

Dulce ca o floricea,

Şi sufletul meu o vrea!”

Lăpuşneanu se-mblânzeşte

Şi din gură-aşa grăieşte:

„Dragul tatei, mergi cu bine,

Voie tu ai de la mine!”

Astfel zice şi-l sărută

Ca pe-o floare-n sân crescută,

Şi pocloanele-i găteşte

Şi pe cale mi-l porneşte

Cu o sută de nuntaşi,

Toţi aleşi din tăbăraşi.

II

Nuntaşii încălecau,

Cu Bogdan vesel plecau,

Ei plecau pe la Sân-Petru.

Ş-ajungea pe la Sân-Metru

La liteanul cel bogat

Şi de lege lepădat.

Iar liteanul de-i vedea

Poarta curţii închidea

Şi-n lanţuguri o lega

Şi din gură-aşa striga:

„Care este mirele,

Mirele, ginerele,

Sară el zidurile,

Să deschidă porţile!”

Cât Bogdan îl auzea,

De sârg mi se repezea,

Calul îşi înfierbânta

Ş-un răpez voinic îi da.

Calul rândunel zbura

Şi în curte că era!

Iar în curte cum sărea,

Bogdan timpul nu pierdea,

Poarta curţii deschidea

Şi nuntaşii toţi intra.

Liteanul că se mira

Şi mustaţa-şi răsucea

Şi din gură iar zicea:

„Care este mirele,

Mirele, ginerele,

Sară el teancurile

Să-şi ia postavurile!”

Cât Bogdan îl auzea,

Calul iar îşi repezea,

Peste teancuri el zbura,

Apoi le desfăşura,

Şi le da pe la nuntaşi

Care-n lupte sunt fruntaşi,

Cum era şi nuntaşul

Aşa-i da şi postavul.

De era el înăltişor,

Îi da postav roşior,

Să fie strălucitor.

De era el medior,

Îi da postav gălbior,

Ca să-l prindă binişor.

De era el mititel,

Îi da postav albăstrel,

Ca să se mândrească-n el!

III

Liteanul se bucura,

El în casă că intra,

Lui Bogdan că arăta

Trei copile tot de-un stat,

Tot de-un chip asemănat.

Albe gingaşe tustrele

Ca trei flori de viorele.

Domnul tânăr le privea,

Cu ochi dulci care sticlea,

Iar liteanul mi-i zicea:

„Care este mirele,

Mirele, ginerele

Cunoască-şi el mireasa,

Cunună-se cu dânsa!”

Bogdan mintea nu-şi pierdea,

Inel din deget scotea,

Pe covor îl arunca

Şi din gură cuvânta:

„Care-mi este mireasa,

Să mă iubesc cu dânsa,

Culeagă-mi ea inelul,

Inelul cu degetul,

Căci am sabia-nsetată

Ce doreşte cap de fată”.

Din trei două nici mişca,

Iar mireasa se pleca,

Pe covor îngenunchea,

Ca o floare se-ndoia,

Şi inelul culegea

Şi-n degeţel şi-l punea.

Ochii mirelui sticlea,

Inima-i se-nveselea.

El mireasa-şi ridica,

Pe ochi dulce-o săruta

Şi pe braţe mi-o purta

Şi-n rădvan că o punea

Şi spre ţară purcedea.

După ei încă venea

Car mare cu druştele,

Grădina cu florile

Şi o sută de nuntaşi,

Toţi aleşi din tăbăraşi.

Ei plecau pe la Sân-Metru

Ş-ajungeau pe la Sân-Petru

Şi pe loc cât ajungeau,

Mândră nuntă că făceau,

Vestele de se duceau

La vecini şi-n depărtări,

Peste nouă ţări şi mări!