Călătorul - de Vasile Alecsandri

Trece-un călător şi cântă,
Trece pe-o cărare frântă
Prin câmpia înflorită,
Cu inima veştejită.

El se plânge că-n cea lume
Nimeni ştie de-al său nume,
Nimeni nu se îngrijeşte
De e mort ori de trăieşte.

Surioara Magdalină
L-auzea dintr-o grădină,
Şi pe gânduri ea cădea
Şi de dor se aprindea:

„Călătorule mâhnit,
Şi prin lume rătăcit!
Tu eşti pasăre străină
Care cântă prin grădină

Ş-apoi zboară mai departe
Lăsând inimi înfocate.”
„Surioară mângâioasă!
Mult eşti dulce şi frumoasă!

Ochii-ţi ard şi-ţi arde faţa
Ca garoafa dimineaţa,
Când de rouă-i încărcată
Şi-n lumină se arată.”

„Călătorule mâhnit,
Nu ţi-e calul obosit?”
„Nu, drăguţă, nicidecum,
Dar e săturat de drum”.

Călătorul se oprea,
Nici că mai călătorea!