Chira - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 142 de voturi
Chira

La Brăila-n vale

Şapte bolozale

Şi şapte sandale

Descarc la zamboale

Şi-ncarc la stamboale,

Descarc băcălii

Şi-ncarc dimerlii,

Tot de grâu mărunt

Şi de arnăut,

Dar cine descarcă

Şi cine încarcă?

Un arap bogat

Negru şi buzat

Cu solzi mari pe cap,

Ca solzii de crap;

Şi cu buze late,

Roşii şi umflate,

Şi cu ochi holbaţi

Şi cu dinţi smălţaţi.

Dar până descărca

Şi până încărca,

El ce mai făcea?

Tot pe mal şedea

Şi mânca şi bea

Sub verde frunzar

De crengi de stejar.

Iată-o copiliţă,

Cu albă cofiţă;

„Chiro, Chirolină,

Floare din grădină!

Ghelai tu cu mine

Că te-oi purta bine;

Bine te-oi purta

Şi ţi-oi cumpăra

Rochiţă cu zale

Lăsată pe şale,

Rochiţă în bolduri

Lăsată pe şolduri.

Şi paftale mari

De mărgăritare,

Şi paftale mici

Tot de irmilici.”

Chira tot râdea

Şi îi răspundea:

„Alei, Arăpilă,

Alei! măi Buzilă!

Unde s-a aflat

Că s-a împreunat

Corbi cu turturele,

Şerpi cu floricele,

Urşi cu căprioare

Şi nouri cu soare?”

Iară cel arap,

Cu solzi mari pe cap,

Cât o auzea

Se şi repezea,

În braţe-o lua,

În caic intra

Şi se depărta,

Către Sulina.

Iar fraţii Chirei,

Hoţii Brăilei,

Şerpii Dunării,

La mal alergau,

Pe Chira strigau

Şi-not mi se dau,

Şi se cufundau

Şi când se iveau

În caic săreau,

Şi pe cel arap

Îl dau peste cap.

Apoi se-ntorceau

Şi Chirei ziceau:

„Soră ticăloasă!

Soră păcătoasă!

Spune la tustrei

Care moarte vrei?

Moarte luminată

Ori întunecată?”

„Frăţiorii mei!

Vă jur la tustrei,

Jur pe Dumnezeu,

Pe Sufletul meu!

Că-s nevinovată

Ca apa curată.

Ah! drăguţii mei,

Nu-mi fiţi duşmănei,

Nu vă-ntunecaţi

Nu vă încruntaţi,

Că-s o biată fată,

Zău! nevinovată!”

Iar fraţii Chirei,

Hoţii Brăilei,

Şerpii Dunării,

Acasă-o duceau,

Apoi ce făceau?

O legau de-un par,

De-un par de stejar

Şi pe lângă ea

Vreascuri aduceau.

Şi ce mai făceau?

Trupu-i cătrăneau

După ce-l goleau,

Apoi foc îi dau

Ş-astfel o mustrau:

„Soră ticăloasă!

Soră păcătoasă!

Unde s-a aflat

De s-a împreunat,

Corbi cu turturele,

Şerpi cu floricele,

Urşi cu căprioare

Şi nouri cu soare?

Arzi în foc nestins,

De noi trei aprins.

Şi te fă tăciune

Şi te fă cărbune

Cu-arapi de vroieşti

Ca să te iubeşti!”

Focul s-aprindea,

Vreascurile-ardea,

Para se suia,

Chira, vai de ea!

Gemea şi plângea,

Trupul îşi frângea,

Şi amar zicea:

Frăţiorii mei,

Mă rog la tustrei,

Faceţi-vă milă

De-o biată copilă.

Ah! mă doare foarte!

Ah! mă tem de moarte

Fie luminată,

Fie-ntunecată!

Vai ş-amar de mine,

Iată moartea vine,

Vine, se repede

Şi nimeni nu-mi crede!

Măiculiţa mea,

Ce pedeapsă grea!

Focul mă cuprinde,

Carnea mi-o aprinde;

Maică, unde eşti

De mă părăseşti?

Maică, mor ah! mor

Şi la tine zbor!”

Chira tremura,

În foc se lupta,

Şi amar striga;

Apoi lin ofta,

Capul îşi pleca,

Sufletul îşi da!

Iar trupu-i ardea,

Trupu-i se roşea,

Trupu-i se-nnegrea,

Carnea sfârâia,

Oasele trăsnea,

Para pâlpâia,

Fumul se-nvârtea,

Iar când trupul ars

Cenuşă-a rămas,

Fraţii câte trei,

Şerpii Dunării,

Oasele strângeau,

Cenuşă-alegeau

Şi-n vânt o zvârleau:

Şi astfel grăiau:

„Oase păcătoase,

Pulbere de oase!

Mânca-v-ar pământul

Şi v-ar duce vântul

Peste nouă mări,

Peste nouă ţări,

În pustiu golit

Şi nemărginit!”