Chira - de Vasile Alecsandri

La Brăila-n vale
Şapte bolozale
Şi şapte sandale
Descarc la zamboale

Şi-ncarc la stamboale,
Descarc băcălii
Şi-ncarc dimerlii,
Tot de grâu mărunt

Şi de arnăut,
Dar cine descarcă
Şi cine încarcă?
Un arap bogat

Negru şi buzat
Cu solzi mari pe cap,
Ca solzii de crap;
Şi cu buze late,

Roşii şi umflate,
Şi cu ochi holbaţi
Şi cu dinţi smălţaţi.
Dar până descărca

Şi până încărca,
El ce mai făcea?
Tot pe mal şedea
Şi mânca şi bea

Sub verde frunzar
De crengi de stejar.
Iată-o copiliţă,
Cu albă cofiţă;

„Chiro, Chirolină,
Floare din grădină!
Ghelai tu cu mine
Că te-oi purta bine;

Bine te-oi purta
Şi ţi-oi cumpăra
Rochiţă cu zale
Lăsată pe şale,

Rochiţă în bolduri
Lăsată pe şolduri.
Şi paftale mari
De mărgăritare,

Şi paftale mici
Tot de irmilici.”
Chira tot râdea
Şi îi răspundea:

„Alei, Arăpilă,
Alei! măi Buzilă!
Unde s-a aflat
Că s-a împreunat

Corbi cu turturele,
Şerpi cu floricele,
Urşi cu căprioare
Şi nouri cu soare?”

Iară cel arap,
Cu solzi mari pe cap,
Cât o auzea
Se şi repezea,

În braţe-o lua,
În caic intra
Şi se depărta,
Către Sulina.

Iar fraţii Chirei,
Hoţii Brăilei,
Şerpii Dunării,
La mal alergau,

Pe Chira strigau
Şi-not mi se dau,
Şi se cufundau
Şi când se iveau

În caic săreau,
Şi pe cel arap
Îl dau peste cap.
Apoi se-ntorceau

Şi Chirei ziceau:
„Soră ticăloasă!
Soră păcătoasă!
Spune la tustrei

Care moarte vrei?
Moarte luminată
Ori întunecată?”
„Frăţiorii mei!

Vă jur la tustrei,
Jur pe Dumnezeu,
Pe Sufletul meu!
Că-s nevinovată

Ca apa curată.
Ah! drăguţii mei,
Nu-mi fiţi duşmănei,
Nu vă-ntunecaţi

Nu vă încruntaţi,
Că-s o biată fată,
Zău! nevinovată!”
Iar fraţii Chirei,

Hoţii Brăilei,
Şerpii Dunării,
Acasă-o duceau,
Apoi ce făceau?

O legau de-un par,
De-un par de stejar
Şi pe lângă ea
Vreascuri aduceau.

Şi ce mai făceau?
Trupu-i cătrăneau
După ce-l goleau,
Apoi foc îi dau

Ş-astfel o mustrau:
„Soră ticăloasă!
Soră păcătoasă!
Unde s-a aflat

De s-a împreunat,
Corbi cu turturele,
Şerpi cu floricele,
Urşi cu căprioare

Şi nouri cu soare?
Arzi în foc nestins,
De noi trei aprins.
Şi te fă tăciune

Şi te fă cărbune
Cu-arapi de vroieşti
Ca să te iubeşti!”
Focul s-aprindea,

Vreascurile-ardea,
Para se suia,
Chira, vai de ea!
Gemea şi plângea,

Trupul îşi frângea,
Şi amar zicea:
Frăţiorii mei,
Mă rog la tustrei,

Faceţi-vă milă
De-o biată copilă.
Ah! mă doare foarte!
Ah! mă tem de moarte

Fie luminată,
Fie-ntunecată!
Vai ş-amar de mine,
Iată moartea vine,

Vine, se repede
Şi nimeni nu-mi crede!
Măiculiţa mea,
Ce pedeapsă grea!

Focul mă cuprinde,
Carnea mi-o aprinde;
Maică, unde eşti
De mă părăseşti?

Maică, mor ah! mor
Şi la tine zbor!”
Chira tremura,
În foc se lupta,

Şi amar striga;
Apoi lin ofta,
Capul îşi pleca,
Sufletul îşi da!

Iar trupu-i ardea,
Trupu-i se roşea,
Trupu-i se-nnegrea,
Carnea sfârâia,

Oasele trăsnea,
Para pâlpâia,
Fumul se-nvârtea,
Iar când trupul ars

Cenuşă-a rămas,
Fraţii câte trei,
Şerpii Dunării,
Oasele strângeau,

Cenuşă-alegeau
Şi-n vânt o zvârleau:
Şi astfel grăiau:
„Oase păcătoase,

Pulbere de oase!
Mânca-v-ar pământul
Şi v-ar duce vântul
Peste nouă mări,

Peste nouă ţări,
În pustiu golit
Şi nemărginit!”