Codreanul - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 107 de voturi
Codreanul

I

Frunzuliţă de dudău!

S-a aflat la Movilău

De Codreanul cela rău,

Că se primblă prin ponoare

Prin potici fără soare,

Cu sarică bocsănească

Şi căciulă ţurcănească,

Nimeni să nu mi-l cunoască.

Mult e mândru, sprintenel

Cel voinic, cel voinicel!

Şi tot cată-un căluşel

Roibuleţ, cu părul creţ

De-al lui Codrean drăguleţ.

Mult aleargă, s-osteneşte,

Cal pe gânduri nu găseşte;

Câţi fugari i s-arăta,

El de coamă-i apuca,

Peste tufe-i arunca.

Dacă vedea şi vedea

Că norocul nu-l slujea,

În baltag se rezema,

Colea-n vale se lăsa,

Colea-n vale, la strâmtoare

Unde trec mocani cu sare.

Iar în drum cât se punea,

C-un mocan se întâlnea

Şi din gură aşa-i grăia:

„Cale bună, măi muntene!”

„Mulţumim, frate Codrene!”

„Măi Mocane frăţioare,

Nu ţi-e roibul de schimbare?

Să-ţi dau chebea din spinare

Ş-un car mare plin de sare,

Un car mare cu opt boi

Să mergi bogat de la noi?”

„Nu mi-e roibul de schimbare,

Nici mi-e roibul de vânzare,

Că cu mama roibului

Plătesc valea Oltului,

Şi de-aş vinde pe roibul,

Aş plăti Movilăul.”

„Alelei! mocănaş dragă,

De mine dorul se leagă.

Fă şi tu pe dorul meu

Că bun e cel Dumnezeu!

Dă-mi pe roibul drăguleţ,

Ca să cerc de-i şoimuleţ.

De-i mi-a plăcea umbletul

Eu ţi-oi da şi sufletul.”

Mocănaşul se pleca,

Codrenaşul încăleca…

Trei rugini el îi trăgea,

Astfel roibul meu fugea…

Văile se limpezea!

Se ducea hoţul râzând,

Fugea roibul nechezând,

Iar mocanul sta plângând

Şi din gură tot zicând:

„Alelei! măi Codrenele!

Te vezi de pe sprâncenele

Că eşti făcător de rele.

Vin’, Codrene, înapoi,

Dă-mi încaltea cei opt boi,

Câţiva bani de cheltuială

Şi chebea de primeneală.”

„Ba-ţi fă cruce, măi mocan,

Zi c-ai cinstit pe Codrean,

Că de-oi veni înapoi

În loc de car cu opt boi,

Ţi-oi da nişte pumni zgârciţi

De ţi-or părea bani găsiţi”

Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus

Până ce soarele-a apus.

II

Frunză verde de alună!

Codrenaş cu voie bună

Se urca în deal la stână,

Se urca şi chiuia…

Toţi ciobanii că fugea!

Numai unul rămânea,

Lângă foc se întindea,

Bolnăvior că se făcea,

Codrenaş îl pricepea

Şi din gură aşa-i zicea:

„Mânca-te-ar lupii cioban!

La ce te mai faci viclean

Că ţi-oi trage-un iatagan

De-i sări ca un şoldan!

Scoală de-mi alege-un cârlan,

Cârlănaş de la Ispas

Tinerel, rotund şi gras.”

El cârlanul şi-l lua,

La ciochine şi-l lega

Şi cu roibul iar pleca,

Şi cu roibul se lăsa

Colo-n vale la Şanta,

La Şanta, la crâşmăreasă

Cu ochi mari de puică-aleasă.

Bea Codrean, se veseleşte,

Cu Şanta se drăgosteşte

Şi de plată nici gândeşte.

Bea Codrean şi porunceşte,

Iar crâşmaru-îngălbeneşte

Şi porunca-i împlineşte.

„Măi bădiţă, măi crâşmar!

Adă-o ploscă de Cotnari

Şi una de Odobeşti

Dacă vrei să mai trăieşti!”

Ploştile Codrean lua,

La oblânc le anina,

Crâşmăriţa săruta,

Şi cu roibul iar pleca

Şi cu roibul se lăsa

Deasupra Copoului,

Colea-n rediul Breazului,

Locaşul viteazului.

El la umbră se punea,

Cârlanu-întreg şi-l frigea,

Masă mândră-şi întindea,

Şi mânca, bea, veselea,

De potiră nici gândea!

Dar potira-l urmărea,

Potiră arnăuţească

Cu iarbă vânătorească,

Unde-a da să nu greşească!

Codrenaş cât o vedea,

Plosca la gură-aducea,

Iar potira-i tot zicea:

„Dă-te, Codrene, legat,

Să nu te ducem stricat.”

Codrenaş le răspundea:

„Mielu-i gras, ploscuţa-i grea,

De sunteţi niscaiva fraţi,

Iată masa şi mâncaţi!”

Arnăuţii se izbeau,

Armele de foc scoteau

Şi-n Codrean le slobozeau…

Pieptul lui Codrean sărea!

Iar el rănile-şi strângea,

Plumbii din carne-şi scotea,

Cu ei durda-şi încărca

Şi din gură-aşa striga:

„Alelei! tâlhari păgâni!

Cum o să vă dau la câini,

Că de-atâta sunteţi buni”.

Apoi durda-şi întindea

Şi-n plin durda lui pocnea.

Potiraşii jos cădeau,

În sânge se zvârcoleau.

Iar Leonti-Arnăutul,

Înghiţi-l-ar pământul!

Nasturi de-argint că scotea

De-ncărca o şuşanea

Şi-n Codrean o slobozea,

Pe Codrenaş mi-l rănea!

Voinicelul meu turba,

În durdă se rezema,

Baltagul şi-l ridica,

În Leonti-l repezea

Şi capul îi reteza.

Capul de-a dura sărea,

Sângele bolborosea,

Trupul metanii făcea.

Dar Codreanul tot slăbea,

Pe genunchi bietul cădea,

În palme se sprijinea,

Şi potira mi-l prindea,

Lega-s-ar moartea de ea!

III

Frunză verde de măcieş,

Pe Codreanu-l duc la Ieşi,

La Domnul, la Ilieş.

Şi mi-l duc într-un divan

Unde Domnul cu caftan

Şi pe cap cu gugiuman

Sta culcat pe-un buzdugan

Lâng-un grec ţarigrădean.

„Măi Codrene, voinicele,

Spune tu domniei mele,

Mulţi creştini ai omorât

Cât în ţară ai hoţit?”

„Domnule, măria-ta!

Jur pe Maica Precista,

Eu creştini n-am omorât

Cât în ţară-am voinicit,

Vreun creştin de-l întâlneam,

Averile-i împărţeam.

Cu doi cai de-l apucam,

Unu-i dam, unu-i luam.

Mâna-n pungă de-i băgam,

Jumătate-o deşertam.

Unde vedeam săracul,

Îmi ascundeam baltagul,

Şi-i dam bani de cheltuială

Şi haine de primeneală.

Iar unde zăream grecul,

Mult îmi ardea sufletul

Pân’ ce-i retezam capul!

În cap mâna că-i puneam,

La pământ îl aduceam,

Căpăţâna i-o tăiam

Şi la corbi o juruiam!”

Cel grec mândru, coroiat,

Ce şedea cu domnu-n sfat,

Pe Codrean cât l-auzea,

La faţă se-ngălbenea,

Pe covor îngenunchea

Şi din gură-aşa grăia:

„(De-a mai fi Codrean vro vară,

Îmi scoate grecii din ţară.)

Domnule, măria-ta!

Pe Codreanul nu-l ierta,

Că el capul ţi-a mânca

Şi foc târgului ţi-a da

Şi pe doamna ţi-a fura”.

Domnul că se speria,

Semn călăului făcea.

Iar Codreanu priceputul,

Priceputul şi păţitul,

Semnul domnului zărea

Şi din gură-aşa grăia:

„Domnule, măria-ta!

Tu pe greci nu asculta,

Că ei viaţa ţi-or scurta,

Grecu-i fiară duşmănoasă,

Grecu-i limbă veninoasă,

Grecu-i boală lipicioasă

Ce pătrunde până la oase!

Iar de vrei tu să mor eu,

Mai lungeşte veacul meu

Să mă-mpac cu Dumnezeu.

Las’ să mă mărturisesc,

De moarte să mă gătesc,

Şi s-ascult slujba cea mare

Din gura popii Macare!”

Domnul pe gânduri cădea,

Semn Armaşului făcea;

Porţile se deschidea,

Iar Codreanu-n gândul său

Zicea: „Bun e Dumnezeu!”

IV

Frunză verde de bujor!

La biserică-n pridvor

Sta Codreanul frăţior

Cu butucul de picior.

Popa slujbele-i citea,

De moarte mi-l pregătea.

Codrenaş se umilea

Şi popii, gemând, zicea:

„Părinte, sfinţia-ta!

Mai dezleagă-mi pe dreapta

Să-mi fac cruce cu dânsa,

Să-mi fac cruce, să mă-nchin

Ca să mor ca un creştin.”

Popa dreapta-i dezlega,

El în sân mâna-şi băga,

Dalb de paloş că scotea,

De butuc că-l şi trântea

Şi butucul deschidea:

„Alelei! tâlhari păgâni,

Cum o să vă dau la câini,

Că de-atâta sunteţi buni!”

Cum zicea, aşa făcea,

Potira măcelărea

Şi la curte se-ntorcea

Şi-n glas mare-aşa zicea:

„Domnule, măria-ta!

Ian deschide-ţi fereastra,

Să ne vedem feţele,

Să ne-auzim vorbele.

Să ştii, Doamne, să ştii bine

Că nu-i vrednic pentru tine

Să omori voinici ca mine!”

Domnul faţa şi-aprindea,

Grecu-n beciuri s-ascundea,

Curtenii cu toţi săreau,

Poarta curţii închideau.

Codrenaş dacă vedea,

Paloşul şi-l zângănea

Şi deodată chiuia:

„Alelei! cal roibuleţ,

De-al lui Codrean drăguleţ!

Unde eşti, voinicule,

Să-mi mai scapi tu zilele!”

Iată roibu-l auzea,

Iată roibul necheza,

De la iesle se smucea,

La glas de stăpân venea.

Venea vesel ne-nşeuat,

Ne-nşeuat şi ne-nfrânat,

Zbura vesel pe pământ,

Nara-n vânt şi coama-n vânt.

Codrenaş se-nveselea,

Pe el iute se-azvârlea,

Printre gloanţe viu trecea,

Zid de piatră nalt sărea

Şi, sărind, aşa zicea:

„Rămâi, Doamne, pe domnie,

Eu mă duc în haiducie!

Rămâi, Doamne, sănătos,

Că tu vrednic nu mi-ai fost.

Ilieş, rămâi cu bine,

Că nici tu nu eşti de mine

Şi nici eu nu sunt de tine!”

Scăpatu-mi-a voinicul!

Eu mă-nchin cu cântecul,

Ca codrul cu freamătul,

Ca roibul cu umbletul.

Roibul sare zid în loc,

Scoate voinicul din foc,

Codrul frunza-şi îndeseşte

Pe voinic îl mistuieşte.

Rămâneţi în veselie.

Ca Codreanu-n haiducie

Şi-mi faceţi parte şi mie.