Crai-nou - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 109 de voturi
Crai-nou

Pe când la cuibu-i pasărea zboară

C-un ţipăt jalnic ca un suspin

Şi, plecând capul sub aripioară,

Pe creanga mică adoarme lin,

Zamfira tristă din cort ieşise

Şi cu ochi umezi lung se uita

La cornul lunii ce se ivise,

Vărsând pe frunte-i lumina sa.

De când în lume gingaşa fată

Zâmbea ca floarea de pe câmpii,

Numai de soare fu sărutată

Pe sânu-i fraged, pe-ai săi ochi vii.

Părul său negru ca nori de ploaie

De-a lung pe umeri neted cădea.

Ades copila mândră, vioaie,

De soare-n păru-i se ascundea.

Iar când pe frunte-i ducea cofiţă

Cu apă rece de la izvor,

Când era umedă-a sa guriţă

Şi-i sălta floarea pe sânişor,

Toţi trecătorii simţeau deodată

O sete mare în pieptul lor;

Beau multă apă, cătând la fată,

Şi urmau drumul oftând de dor.

Ea cânta dulce ca ciocârlia

Ce ciripeşte vesel în zori,

Şi suna gingaş atunci câmpia

Ca de un freamăt de Zburători.

Ades bătrânii, stând împreună

Şi ascultând-o pe lângă foc,

Trăgeau cu sorţii, noaptea, la lună,

Şi vesteau fetei mare noroc.

Dar într-o seară, sus, pe movilă,

O Babă Cloanţă, din bobi trăgând,

I-a zis cu spaimă: Să fugi, copilă,

De străin mândru, cu glasul blând!

De-atunci Zamfira în multe rânduri

Vedea o umbră zburând prin nori,

Şi toată noaptea sta ea pe gânduri

În doruri tainice, în dulci fiori.

Acum ea, tristă, din cort ieşise

Şi cu ochi umezi lung se uita

La cornul lunii ce se ivise,

Iar glasu-i jalnic aşa cânta:

Crai-nou, strălucite!

Plânsă m-ai găsit,

Cu gânduri mâhnite,

Cu chipul cernit.

Inima-mi jeleşte,

Dar nu ştiu ce vrea;

Nu ştiu ce doreşte

Inimioara mea.

Căci aude noapte

Freamăte de zbor,

Ş-apoi blânde şoapte

Ce-i şoptesc din nor.

Iar a zilei rază

Când luceşte sus,

Mult apoi visează

Visul ce s-a dus.

Crai-nou! vin cu bine,

Cu bine te du,

Dar jalea din mine

Să nu mi-o laşi, nu!

Să mă laşi cu salbă

De galbeni frumoşi,

Cu năframă albă

Şi iminei roşi.

Să mă laşi ferice,

Cu dorul împlinit,

Zburând tu de-aice,

Crai-nou mult iubit!

Iată că-n valea cea-ntunecată

Un străin mândru atunci trecu,

Auzi glasul, veni îndată

Şi-n calea fetei pe loc stătu.

Blânzi erau ochii, blândă-era faţa,

Blând era glasul celui străin!

Căci trecu noaptea, şi dimineaţa

Găsi copila fără suspin.

Trei zile-n urmă ea avea salbă,

Salbă de galbeni pe-al său grumaz,

Avea pe frunte năframă albă,

Iar flori nici una pe-al său obraz!

Trei zile-n urmă Crai-nou se duse,

Şi, cu el, mândrul străin pieri,

Sărmana fată în drum se puse

Şi mult îl plânse, mult îl dori!

Trei zile-n urmă, colo, pe vale,

Rămase singur un biet mormânt!

Ş-ades de-atunce un glas de jale

Şoptind s-aude astfel prin vânt:

Tu, ce spui vesel, sus, pe movilă,

La cornul lunii tainicu-ţi gând,

Când vine noaptea, fugi, fugi, copilă,

De străin mândru, cu glasul blând!