Dolca - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 144 de voturi
Dolca

Pe câmpul Tinechiei,

Pe zările câmpiei,

Răsărit-au florile

Odată cu zorile?

N-au răsărit florile,

Ş-a dus Costea oile

De-a aşezat stânele

Pe toate movilele.

Azi e luni şi mâini e marţi,

Pleacă Costea la Galaţi.

Să ia sare

La mioare,

Şi bolovani

La cârlani,

Şi tărâţe,

La oiţe,

Şi glugi mari

La cei zărari,

Şi opinci

La cei voinici.

Iară Costea cum mergea

Cu Fulga se întâlnea.

Fulga cel cu barba neagră

Şi cu mintea neîntreagă,

Necăjit şi obosit,

De trei zile flămânzit:

„Alei! Fulgo, dragul meu,

Să faci cum ţi-oi zice eu:

Mergi la stâna mea cu bine

Să-ţi iei un dar de la mine,

Trei mioare de frigare

Ş-încă una de căldare

Ca să-ţi fie de prânzare.”

Fulga cel cu barba neagră,

Dar cu mintea neîntreagă,

Sus la stână se ducea

Ş-oile cât le vedea,

Cârduri, cârduri le rupea,

Cu botâul le mâna

În codru la Pandina.

Iar Costea când se-ntorcea

Mare pagubă-şi vedea

Că lui, mări, nu-i venea

Nici laptele la mulsoare,

Nici caşul la-nchegătoare,

Nici urda la-nvelitoare!

Costea mult nu se-ngăima,

El dulăii toţi chema,

Un caş dulce dezvelea,

Optzeci de felii tăia,

Patruzeci la pui de câini,

Patruzeci la câini bătrâni.

Toţi în grabă le mânca

Dar seama nici că şi-o da.

Când, la urma tuturor,

lan că venea-ncetişor,

Şchiopătând, schelălăind,

Laturile cam ţinând,

Dolca, haita cea bătrână

Ce ştia rândul la stână.

Ea venea, nu prea venea,

„Dolca fa, Costea-i zicea,

Unde mi-e averea mea?”

Dolca-ncet schelălăia,

La pământ se întindea.

„Dolca fa, tu eşti bătrână,

Tu ştii rândul de la stână.

Eu pe tine te-am grijit,

Tot cu lapte te-am hrănit.

Dolcă fa, cum de-ai lăsat,

Furii stâna de-au prădat?”

Gemea Dolca, se culca,

Laba ruptă-şi arăta:

„Dolca mea, Dolcuţă fa!

Furii laba ţi-au rănit

Când la dânşii ai sărit?

Dacă-mi eşti tu pricepută

Şi nu te-arăţi prefăcută,

Înainte să apuci

Şi la furi drept să mă duci

Pe urmele oilor

Prin pajiştea florilor.”

Dolca vesel se scula,

Câmpul de-a lung apuca,

Botul prin iarbă vârând,

Urmele tot mirosind.

Urma-i ici, urma-i colea,

Dolca nici c-o prăpădea.

Ziua-ntreagă ea mergea

Şi diseară ajungea

În codru la Pandina

Ce de foc se lumina.

Când în codru se-ndesea,

Bietul Costea ce zărea?

Fulga masă că-şi gătea,

Miei de piele că-i jupea.

Care prin frigări frigea,

Care prin căldări fierbea!

„Masă bună, veselie!”

Striga Costea cu mânie.

Şi Dolca se repezea.

La Fulga mereu bătea,

Iar Fulga cum o zărea

Crunt de spaimă tresărea.

„Alei, Fulgo, barbă neagră,

Dar cu mintea neîntreagă,

Când la drum te-am întâlnit

Eu, mări, ţi-am dăruit

Trei mioare de frigare

Ş-încă una de căldare

Ca să-ţi fie de prânzare,

Şi tu, în loc de mulţumită,

Ca o fiară flămânzită,

Toată stâna mi-ai răpit

Şi pe Dolca mi-ai rănit!

Stai, măi Fulgo, barbă neagră,

Să te fac cu mintea-ntreagă.”

Şi cum sta şi-l judeca,

Inima i-o despica,

Şi Dolcăi o arunca,

Iară Dolca n-o mânca,

Inima de vânzător

E venin otrăvitor!