Pe cărarea înflorită care duce la fântână,
În ştergar şi în catrinţă, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor,
Cu guriţa lui lipită de al laptelui izvor.
Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele împrejuru-i zbor voioase şi cântând,
Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând.
Iată, ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte
C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.
Româncuţa mulţămeşte, suflă-ncet peste cofiţă
Şi cu apa neîncepută udă rumena-i guriţă;
Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă
Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.