Fata cadiului - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 110 de voturi
Fata cadiului

La grădină, la cerdac

Lui Hagi Baba-Novac

Care poartă comănac,

Lungă masă e întinsă

Şi de oaspeţi mulţi cuprinsă.

Dar la masă cine şede?

Pe-mprejur cine se vede?

Şede bătrânul Novac

Ce trăieşte-acum de-un veac,

Cu cincizeci de finişori,

Tinerei, mândri bujori,

Şi cincizeci de finişoare,

Tinerele garofioare.

Toţi cu bine petreceau,

Pe Novac îl fericeau,

Numai tânărul Ioviţă,

Copilaş de Novăciţă,

Nici nu bea, nici nu mânca:

De la inimă ofta.

„Nepoţele hăi, Ioviţă,

Copilaş de Novăciţă,

Şoimuleţ, pui de român

Ce nu ştie de stăpân!

Nici nu bei, nici nu mănânci.

Ce stai pe gânduri adânci?”

„Eu pe gânduri am căzut

De când, moşule, am văzut

Pe fata cadiului

Din satul Odriului.”

„Fecioraş pui de român

Ce nu ştie de stăpân!

Dacă este mări, aşa,

Încetează de-a ofta

Şi te du în grajdul meu

De-ţi alege-un pui de zmeu

Din cincizeci de bahameţi,

Bahameţi cu perii creţi,

Şi-ţi fă singur izbânda

Ca să-ţi capeţi dobânda.”

Tinerelul se scula,

Lui Novac se închina,

Mâna dreaptă-i săruta

Şi la grajd se îndrepta.

Iar la grajd dacă mergea,

El un mânz îşi alegea,

Mânz de fugă sprintenel,

Ieşea-n vară pătrărel

Mânz ce fuge ca şolcanul

De nu-l prinde nici arcanul.

Pe el iute că sărea

Şi din fugă mi-l oprea

La o poartă de grădină,

De grădină cu flori plină

Unde stau cadânele

De se-ngân cu florile.

„Tu, fată-a cadiului

Din satul Odriului,

Ghelai, ghelai pân’ colea

Ca să-mi dai o floricea,

Şi mi-o dă cu mâna ta

Ca să-mi dreagă inima”.

Copila cadiului

Din satul Odriului

Rumeoară se făcea

Şi trei flori ea-şi alegea,

Şi trei flori ea culegea,

Ş-un fir de păr îşi smulgea

Şi cu firul le lega

Ş-apoi tainic ea le da

Unei roabe mândruliţă

Să le ducă la portiţă.

Voinicelul greu ofta,

Perişorul săruta

Şi din gură cuvânta:

„Tu, fată-a cadiului,

Surioara crinului!

Ghelai, ghelai pân colea

Ca să-mi dai o floricea,

Dar mi-o dă cu mâna ta,

Ca să-mi dreagă inima.”

Copila cadiului

Din satul Odriului

Bujorică se făcea

Ş-o garoafă culegea

O garoafă ca şi ea,

Apoi singură-o ducea

Celui mândru Novăcel,

Avere-ar parte de el!

Fecioraşul se pleca,

De mijloc o apuca,

La sânu-i o ridica

Şi la fugă se-arunca,

Şi din fugă-o dezmierda,

Mii de sărutări îi da.

Iar cea roabă medioară

Şi de minte cam uşoară

Spaimă singură-şi făcea

Şi-ntr-un suflet se ducea

La cadiu, la cafenea,

Unde beau turcii cafea.

„Sari, cadiule, nu sta,

C-au răpit pe fiica ta!”

Cadiul se-ngălbenea,

Cealmaua pe ochi punea,

Pe-o tătarcă-ncăleca

Şi la goană se lua,

Iapa câmpii apuca,

Urechiuşele-şi culca,

Urma mânzului călca,

Fugea mânzul nechezând,

Iapa fugea rânchezând,

Ş-aşa bine că fugea,

Mai că mai îl ajungea.

Dacă vedea şi vedea,

Fata mintea nu-şi pierdea,

Ea pe mânz că se pleca,

De ureche mi-l muşca,

Urechiuşa sângera,

Iar mânzul se oţerea

Şi sărea, sărea, sărea,

Ş-aşa bine că fugea,

Într-o clipă ajungea

În grădină, la cerdac,

La hagi Baba-Novac.

Cadiul încă sosea,

Iataganul îşi scotea,

Iar Novacul cel bătrân

Ce nu ştie de stăpân,

Îşi ridică genele,

Genele cu cârjele

Ca să-şi vadă oaspele:

„Stai, cuscre cadiule,

Să ne-ascultăm vorbele,

Că junii fac certele

Şi bătrânii pacele!”