Groza - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 127 de voturi
Groza

Galben ca făclia de galbenă ceară

Ce aproape-i ardea,

Pe-o scândură veche, aruncat afară,

De somnul cel veşnic Groz-acum zăcea;

Iar după el nimeni, nimeni nu plângea!

Poporul împrejuru-i trist, cu-nfiorare,

La el se uita.

Unii făceau cruce; alţii, de mirare,

Cu mâna la gură capul clătina

Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa:

El să fie Groza cel vestit în ţară

Şi-n sânge-ncruntat!

El să fie Groza, cel ce ca o fiară,

Fără nici o grijă de negrul păcat,

A stins zile multe şi lege-a călcat!

Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,

La Groza mergând,

Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,

Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,

Mai făcu o cruce şi zise plângând:

Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,

Şi pe-un ger cumplit

Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.

N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit,

Şi nici o putere! eram prăpădit!

Nu aşteptam altă din mila cerească

Decât a muri,

Când creştinul ista, Domnu-l odihnească!

Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi

Ş-aproape de mine calul îşi opri.

Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,

Fă piept bărbătesc;

Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine…

Şi de-atunci copiii-mi ce-l tot pomenesc,

Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.

Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag

Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag.

Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:

Dumnezeu să ierte păcatele sale!