Pe muchi de prăpăstii lunecând uşor,
Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.
Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb
Lăsau urme albe pe omătul alb.
Zburam noi ca gândul ce mă-presura;
Gândul meu, ca mine, în ceruri zbura.
Eu răzbăteam iute troieni de ninsori,
El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,
Căci mergeam departe… el către o stea,
Eu, înstrăinatul, către ţara mea!
În zădar copacii crengile-şi plecau
Şi zăpada-n cale-mi pe rând scuturau.
În zădar şi cerul viscole stârnea
Şi cu fulgi prin neguri câmpii aşternea.
În zădar şi lupii, codrii răzbătând,
Cu crivăţul iernii m-alungau urlând.
Şi lupii ce urlă, şi arborii muţi
În negura deasă rămâneau pierduţi,
Căci mergeam în grabă… el către o stea,
Eu, înstrăinatul, către ţara mea!
În ţara mea dulce sunt drumuri de flori;
În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori,
În blândul luceafăr am un înger blând;
Înalţă-te în sânu-i, o! tristul meu gând!
Ţara nu-i departe; o simt, o văd eu!
Raiul înfloreşte în sufletul meu.
Steaua se arată pe cerul senin.
Îngerul iubirii îmi zâmbeşte lin.
Pieriţi, neguri dese! iată dulcea stea!
Piei, străinătate! iată ţara mea!